Urăsc spitalul. Şi mă doare…

Da, îl urăsc!

Nu conteaza care si cum, unde se afla sau cine-i internat acolo. E un loc întesat cu durere. Durere cronica!

Îi urăsc culoarele interminabile si întortocheate, sirul acela lung de patrate luminoase din tavan si zecile de indicatoare de „circulatie”, ceasurile ale caror limbi amutesc atunci când astepti disperat pe holul salii de la reanimare, masinariile, cablurile, tacanitul si piuitul monitoarelor de control… si mirosul ala pestilential.

Îl urasc, pentru ca mi-e frica. Îl urasc, pentru ca ma doare. Da, ma doare spitalul!

Ma doare sa vad atâta suferinta si durere la un loc. Ma doare sa stiu ca la atâtea strigate de ajutor viata e surda. Ma doare sa vad masti pe fata oamenilor darâmati de durere si sa-i aud spunând: „Lasa, o sa fie totul bine!” când stiu si ei, si ceilalti, ca bine nu o sa mai fie.