Urăsc spitalul. Şi mă doare…

Da, îl urăsc!

Nu conteaza care si cum, unde se afla sau cine-i internat acolo. E un loc întesat cu durere. Durere cronica!

Îi urăsc culoarele interminabile si întortocheate, sirul acela lung de patrate luminoase din tavan si zecile de indicatoare de „circulatie”, ceasurile ale caror limbi amutesc atunci când astepti disperat pe holul salii de la reanimare, masinariile, cablurile, tacanitul si piuitul monitoarelor de control… si mirosul ala pestilential.

Îl urasc pentru ca mi-e frica. Îl urasc pentru ca ma doare. Da, ma doare spitalul.

Ma doare sa vad atâta suferinta si durere la un loc. Ma doare sa stiu ca la atâtea strigate de ajutor viata e surda. Ma doare sa vad masti pe fata oamenilor darâmati de durere si sa-i aud spunând: „Lasa, o sa fie totul bine!” când stiu si ei, si ceilalti, ca bine nu o sa mai fie.

Treci printre ei, îi saluti fara sa-i cunosti si-i conduci cu privirea pâna intra în saloane. Apoi te întrebi firesc „Asta de ce o fi suferind? Daca eram în locul lui?”.

Am fost în locul lui. Am fost internata si eu de câteva ori. Când esti pacient, empatizezi si cu ceilalti într-o oarecare masura, dar gându-ti sta numai la tine. La tine si la suferinta ta. Când mergi în vizita însa, ti se pare ca pe fiecare bucata de gresie pe care o calci în picioare, se afla o bucatica de suflet disperat. Ai vrea s-o sari, dar n-ai cum. Trebuie s-o calci si sa mergi mai departe.

Urasc comertul în spital. Chioscuri, restaurante, frizerie si stand de suveniruri. Da, îsi au rostul toate acolo. Daca ti-a ramas spitalul ultimul loc unde mai poti sa-ti cheltui banii?

Mai toate spitalele au acum si biserica în incinta. E goala mereu. Nu se mai roaga nimeni Domnului de Sus. Rugamintile merg catre domnii de pe Pamânt, catre doctorii care-ti tin viata în palme.