Metamorfoza „barbatului perfect”

Primele mele amintiri legate de baieti incep cu o dorinta. Dorinta de a fi eu insami baietel. Dorinta pe care multe fetite si-o exprima in primii ani ai copilariei. Rochite, papusi si par lung ?… si neaparat o leaca de roz ?! Dar parul lung si cochetariile nu erau tocmai genul meu. In plus imi placea albastrul, nicidecum rozeul. Cu papusile m-am jucat pana destul de tarziu, dar toate papusile mele erau baieti. Ii admiram deci intr-un fel anume, dar evitam compania lor. Nu stiau sa se joace, nu aveau tot atata fantezie cata aveam eu. Imi spuneam mereu ca daca eram baiat, eu as fi stiut sa ma joc…
De la gradinita nu am prea multe amintiri.
Nu mi-i amintesc… sau poate doar vag.
Stiu ca am participat la un cros la Casa Scanteii si i-am luat pe toti baieteii. Am castigat cursa si odata cu aceasta mi-a disparut oarecum dorinta de a mai fi baiat.

In primii ani de scoala am impartit banca cu un coleg. Era mai mic de statura decat mine. Timid si fricos, prefera compania fetelor. Juca sotronul si sarea coarda cu noi. Inca o data m-am lecuit … ideea de a fi baiat se spulberase de acum pentru totdeauna.

In clasele V – VIII ale scolii generale eram deja crescuti… si eu, si baietii, si mai ales pretentiile. De la biletelele nevinovate de genul „Vrei sa fii tovarasa mea?” am trecut la fapte (eh, nu va imaginati cine stie ce fapte !). Acum stiam bine ce vreau…
Primul meu „tovaras de vis” trebuia sa intruneasca urmatoarele conditii, in ordinea pe care o scriu: bicicleta, blue jeans (originali, nu altfel) si sa fie destept. Nu mi-a mers, pentru ca cei cu bicicleta si blue-jeans nu prea erau destepti. Asa ca am renuntat la cea de-a treia conditie.

Pe la vreo 16-17 ani, „barbatul perfect” avea, in fantezia mea, parul negru ca abanosul, muschi si destula maturitate. Cand l-am cunoscut pe primul care depasea in orice caz sablonul, m-am indragostit subit. Era brunet, avea muschi, era matur si in plus avea … lant de aur la gat. Peste asteptari… Reciproca n-a functionat ! El nu s-a îndragostit de mine, ci de prietena mea.

Pe la vreo 20, imi doream barbatul trecut prin viata. Barbatul care sa ma ocroteasca, sa vrea familie si sa ma accepte asa ciudata cum eram. Eh, si ?

Trecuta de 30 de ani, suma calitatilor „barbatului perfect” era data de atatea plusuri si minusuri incat se apropria de zero. Trecut prin viata era deja prea mult pentru mine asa ca preferam acum un naiv,  dar brunet, bine cladit si sensibil. Care sa ma emotioneze … tandru si inocent, puternic si delicat in acelasi timp. Unul care sa ma aduleze si sa ma faca sa cred ca nu mai exista vreo alta ca mine. Cred ca ajunsesem la faza in care incepeam sa pun pret si pe sentimente. Si iar am luat plasa…  Pretul sentimentelor înclina balanta net. În defavoarea mea, of course. 

La 40, jucam toate cartile pe una singura: dragostea, cu toate implicatiile si complicatiile ei. Asadar, „perfectul” ar fi putut fi si mic, si gras, si fara par … cu sau fara experienta, inocent sau versat, cu bicicleta si jeans.. sau fara. Cu de toate sau cu nimic, dar sa-mi ofere ceea ce niciunul nu mi-a oferit: dragoste, stabilitate, echilibru, incredere in propria-mi persoana… iubire neconditionata, adevarata. Si ? Si iar visam …

La 50, „barbatul perfect” ar fi cam asa: linistit, calm, atat de inteligent, si tot atat de fraier, incat sa inteleaga ca viata poa’ sa inceapa si de la punctul in care multi pun capat visarilor, cand totul e cenusa ca-n poemul lui Arghezi.  Atat de barbat si atat de copil, incat as trai in acelasi moment tot ceea ce o femeie ar putea fi, as darui tot ceea ce ar mai fi de daruit. Un barbat atat de „perfect” incat sa completeze toate imperfectiunile mele.

Ce haos, ce risipa de ganduri, visuri si fantezie ! Niciuna din pretentiile mele nu a corespuns realitatii, semn ca barbatii astia nu stiu sa creasca. Se metamorfozeaza in contratimp ! Ori ei, ori eu cu pretentiile mele …
Cand vroiam cu bicicleta dadeam de destepti, cand vroiam musculosi imi scotea in cale soarta barbati pai, cand eram toata adrenalina dadeam de momai, iar acum cand vreau liniste si pace, potopul peste mine !

Mi-a dat viata barbati ca-n conjugarea lui Alexandru (vezi foto)! Eu perfect compus, ei imperfecteaza …

Citeam deunazi cum ar fi si invers, adica pentru un barbat „femeia perfecta„. Of… cam tot atatea pretentii avea si dansul, incat ii va bate celibatul la usa exact atunci cand o sa creada ca a gasit-o pe „maria sa, perfecta„.