Lacrimile neputintei

Cu cat ii citesc mai mult pe altii, cu atat mai putin imi vine sa scriu eu. Ma cuprinde starea de neputinta, pana de inspiratie si imi dispare curajul. Un fost sef spunea ca tampitii nu au trac, emotie… nu sunt niciodata in pana de inspiratie pentru ca prostia-i infinita. Pentru ca „numai prostia poate să n-aibă intermitenţe.” (Grigore Moisil) Interpretand pe dos fraza, ar insemna ca neputinta mea ar fi o forma de bun simt a unui destept, un inteligent care prefera sa taca atunci cand vorbele-i sunt goale, nu-i ajuta…
Dar nu. Nu-i asa !

Pe de o parte, de cate ori imi aleg un subiect bomba, m-apuca ameteala cand vad cate alte mii de persoane au scris inaintea mea pe aceeasi tema. Si ce ? Despre iubire se scrie de mii de ani si-o sa se mai scrie alte mii de-acum incolo. Deci n-ar trebui sa fie nici asta buba.
Pe de alta parte, ma descurajeaza lipsa de interes a putinilor cititori care pica cine stie cum pe pagina mea. Pe orice fraza de rahat aduna altii sute de comentarii. Ce conteaza ce scrie ? Conteaza doar ca-i pe lista aceluia si chiar daca se baga in seama de unul singur, nu-i bai.

Nu e invidia care ma roade. Nici intr-un caz, pentru ca eu insami fac parte din cateva astfel de liste. Si am tot respectul pentru acele femei. Valoarea-i valoare !

Am poposit pe blogurile acelor doamne (am sa va pun si link-urile). Contrar a ceea ce scris una dintre ele in comentariile paginii „Cuvant Inapoi” (adica cel care se citeste dupa…), eu am inceput cu Autobiografiile lor. Nu mare mi-a fost mirare sa vad ca au carti publicate (pe care as dori atat de mult sa le citesc), studii de specialitate, contributii la reviste, jurnale, participari la evenimente literare organizate prin toate colturile tarii. Adica, am dat de titani ai literaturii si jurnalisticii de azi.
Ma intreb totusi daca aceste doamne titan ar fi stat numai in casa, la cratita, topaind din pat la televizor si de la televizor in pat, de unde le-ar mai fi venit inspiratia ? Ar fi scris desigur de toate pana la un moment dat cand pana le-ar fi lovit asa cum ma loveste pe mine acum. 

Pentru ca femeia care sta in casa se rupe de tot ceea ce o inconjoara, se plafoneaza, se blazeaza, se trece si se ofileste cat de „floare” ar fi ea, oricat de des ar fi udata… se ofileste pentru ca nu simte adierea vantului, n-o bate nicio ploaie, n-o mangaie nicio raza de soare … se ofileste pana si pentru ca n-o mai pisa niciun catel, asa ca s-o faca sa simta pulsul vietii de afara.
O femeie care se inchide in casa, isi inchide propra-i viata. Inchide portile oricarui strop de roua care poate ar face-o sa se deschida, care ar naste boboci, care ar inflori si ar transforma-o din nou, din batul festejit, in floare. Floare pentru ea, pentru cei care o privesc…  Usor usor si-ar face simtit si parfumul. Ar fi cultivata, culeasa si iar cultivata de toti care ar descoperi-o !
Femeia care se inchide in casa si trage zavorul, pune lacat oricarei posibilitati de a se autodepasi. Nu are concurent ! E doar ea cu ea, in fata oglinzii, in fata monitorului, pe tastele calculatorului … n-o contrazice niciunul, n-o provoaca, nu-i competitie si ca atare nu-i nici invingator, nici premiu. Nici obiective de atins, nici vise, nici inspiratie…

Si-n timp ce altora le curg siroaie frazele pe foaie, ei ii curg siroaie lacrimile neputintei.

Dar si maine e o zi !  si-apoi, fiecare lacrima are povestea ei… 

Link-uri recomandate: 

Inima rosie cu lapte dulce – Ana Barton