Între ape, numai ea era pământ…

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ…*

 

Am avut mult timp senzația că mă cunosc îndeajuns. Că sunt deschisă oricărei provocări, că mă pot adapta oricărei situații. Că, dacă până la această vârstă există un ceva anume care nu m-a impresionat, puține ar fi șansele ca roata să se întoarcă. Dar viața te surprinde, de cele mai multe ori, exact atunci când nu te mai aștepți.

 

Totul a început cu prima întoarcere… Prima întoarcere dintr-o vacanta exotica, întoarcerea în sine după primul contact cu o altfel de cultură.

Te duci sărac, cu mâine goale la întâlnirea cu ineditul. Dar te întorci alt om. Te întorci bogat spiritual, mai înțelept, mai cumpătat. Începi să vezi lumea cu alți ochi și noi orizonturi ți se arată. Te întrebi, apoi, cât te cunoști. De unde vii și încotro te îndrepți? Există limite ale cunoașterii?

Lumea este ca o carte. O carte din care cei ce nu călătoresc prea des au citit doar prima pagină: destinatii exotice pentru vacante speciale.

Când eram mică, mă lăudam într-una că am fost în America. Nu visam, nu-mi doream. Universul meu încăpea tot în curtea grădiniței, la vremea aceea. Sau în palma mamei, din care-mi alegeam drumul de fiecare dată. Prima iesire „în lume” s-a produs după un sfert de veac de-atunci. Și a fost, într-adevăr, America. Destin?

După, am trăit câțiva ani printre brazilieni. Pământ roșu și arid, căldură sufocantă uneori, ploi torențiale și fulgere ce păreau că despică lumea-n mii de bucățele… Rai și Infern, într-un pahar de bere Madureira. Samba, carnaval și feijoada com arroz… totul mi se arăta nou, pe de o parte, mă făceam una cu ei si pământul pe care pășeam, pe de alta. Le aparțineam, iar ei simțeau și mă primeau cu brațele deschise în lumea lor. Am fost braziliancă o fărâmă de timp.

Și am întors pagina, pentru a parcurge un nou capitol al cunoașterii de sine. O altă destinatie exotica, un alt popor, cu alte obiceiuri… o altă civilizație.

Când am poposit pe meleagurile lui Vasco da Gama, contele care a schimbat lumea cu o călătorie, am simțit pe loc nevoia să explorez. Asta a însemnat pentru mine Portugalia, pe care am străbătut-o în lung și-n lat, din scoarță-n scoarță, de la Porto la Faro, trecând prin Coimbra și Lisabona. Opt ani în care am reușit să-i cunosc, să-i iubesc, să mă identific cu ei. Opt ani în care am fost și pimba, și fado… când mesager pe malul oceanului, când spectator al frumuseților care-ți încântă sufletul la fiecare pas. Am fost portugheză o fărâmă de timp.

Dar setea mea de cunoaștere nu s-a oprit aici. Și-am căutat din nou înlăuntru. Știam că încă trebuie să aparțin… destinatii speciale pentru vacante speciale.

 

La pământ dormea
ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară,
înlăuntru se deșteaptă…**

 

Știam că trebuie să mă fac una cu Nirvana… să mor pe un tărâm și să renasc, apoi, pe altul, în timpuri vechi și noi, deopotrivă… și să contemplu, să filozofez, așa cum fac acum. Să-mi las și gând, și trup, și suflet libere să zboare, să rătăcească prin lumi închise-n templele de-odinioară. S-ajungă la maturitate și să o ia de zeci de ori de-a capul… copil firav, din nou, naiv, neștiutor.

Să fie oare fascinație, chemare? Să fie karma? Nu stiu ce e, dar civilizația de pe Valea Indului mă atrage. Ori poate că spiritul de explorator al portughezilor, pe care încă-l simt cu toată ființa, mă poartă pe urmele lui Vasco da Gama.

India, leagăn al civilizațiilor și culturilor asiatice, mama religiilor meditative – Hinduismul, Budismul, Jainismul – reprezintă, pentru mine, locul cel mai cufundat în misticitate de atâtea milenii de existență a umanității. Locul comuniunii omului cu divinitatea. Pământ tăcut, al tainei, pe care aș dori să calc măcar o dată. Să-mi aflu menirea și pacea interioară să mă afle, să meditez, să mă întorc de-acolo, ca un elev sârguincios, cu lecția învățată. Să mă împreun cu formele de artă pură, cu practici, limbi și obiceiuri… să fiu și dans, și ritm carnatic în fine acorduri de Tambura. Să fiu, pe rând, Floare de Lotus (floarea națională a Indiei – simbolizează puritatea) ori rădăcina sacrului smochin (Banyan – arborele național al Indiei, numit și „Smochinul Pagodelor” – simbolizează imortalitatea). Să fiu și Tigru Bengalez, să fiu Păun… să fiu și Apă, să fiu Foc… să fiu Pământ. Să fiu eternitate un moment, să gust din fericire… și apoi să plâng. Să pot să spun cu sufletul împăcat: Am fost indiancă o fărâmă de timp.

Dar nu aici, pe blog, acum… ci poate-n altă viață, la umbra unui gând, călătorind cu CND Vacante Speciale pe un alt drum, între ape… acolo unde numai ea era pământ.

 

Între ape, numai ea era pământ
Vacanțe Speciale

 

Credeam că mă cunosc îndeajuns…

Această întrebare, această aşteptare
se topeşte în lacrimile a o mie de fluvii
şi cufundă lumea
sub valul acestei certitudini:
Eu sunt…***

 

Proba 8. Călătoria ca inițiere, drum spre cunoaștere

CND Turism

Spring SuperBlog 2018

 

 

*Evocare – Nichita Stanescu; **Scrisoarea a-III-a – Mihai Eminescu; ***Eu sunt – Rabindranath Tagore (scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit „Sufletul Bengalului”)

Alte surse informare: Wikipedia; mapsofindia.com

 

Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt!";
Colaborator la "Chic-Elite".
Social:

S-ar putea să-ţi placă şi:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri"; Autor la "Pe cuvânt!"; Colaborator la "Chic-Elite".

15 thoughts on “Între ape, numai ea era pământ…

  1. Te-ai reinventat, nu glumă! Despre articol pot spune că e chiar pe placul meu, iar cei ce-l vor citi sigur și-l vor aduce aminte mult timp.
    Mi-ar fi plăcut și mie să vizitez măcar o parte din locurile descrise de tine, dar…
    Baftă, Dani! 😊

  2. Considera-te o persoana norocoasa! Eu n-am avut nici pe sfert acest privilegiu. Insa, din toate povestirile tale, ma simt de parca te-as fi insotit. Stii, precum puii de cangur in marsupiul mamei lor. Paradox sau nu, datorita talentului tau narator „gust” aceste locuri, pamanturi, peisaje, civilizatii etc. Excelent! Imi place foarte mult!

    1. Stii ce e ciudat când scriu despre calatorii? Descriu mai frumos locurile pe care nu le-am vizitat, decât pe cele pe care le cunosc ca pe propria-mi palma. Probabil ca dorinta de a ajunge acolo macar o data ma mâna…
      Multumesc, Gabriela!

        1. Chestie de inspiratie, care vine uneori scriind. În afara unei singure probe de pâna acum, am avut în minte ideea si apoi titlul. Nichita Stanescu este, însa, unul dintre poetii mei „de suflet”. Muza, sa zic…

Spicuiește, rogu-te!

%d blogeri au apreciat: