(Îm)potriveala de acasă nu se potrivește cu cea din spital

(Îm)potriveala de acasă…

Toată viața mea am experimentat împotriveala. Așa, ca un catâr. Am vrut să văd până unde mă pot întinde. Un fel de a-mi marca teritoriul, probabil. Sau este o latură a caracterului, nu știu.

Când îmi place cum mă împotrivesc, sunt, cică, ambițioasă și am personalitate. Când nu, sunt încăpățânată… și atât. Așa mă descriu toți cei care mă cunosc. Și, iar așa, doar pentru voi, mi s-au cam potrivit împotrivelile. Dorm cu medalia la gât, ca o încununare eternă a succesului nenecesar.

A existat, totuși, un moment în care, cu toată căzneala mea, n-am reușit să-mi duc procesul de împotrivire până la capăt. Of, Doamne, și bine că am cedat! Ajutată, bineînțeles, de niscaiva doamne în halate medicale.

nu se potrivește cu cea din spital…

Eram în Portugalia. O fractură urâtă a humerusului, exact lângă articulația umărului, mă ținea trează de câteva nopți, cu toate calmantele și sedativele pe care le luasem. Mă împotriveam somnului, de! Să fi fost vreo cinci nopți albe, până când am primit apelul telefonic care mă anunța că a doua zi urma să fiu operată.

Era o operație care necesita multe ore, destul de complicată, cu riscuri, așa că… unde merge mia, merge și suta, și-a zis subconștientul. Cu alte cuvinte, n-am dormit nici în a șasea noapte.

În dimineața operației, m-au luat pe sus domnițele cu halate albe, apretate, cu pat cu tot, și m-au „depus” într-o sală. O anticameră, aș numi-o, pentru că a sală de operații nu arăta. Și, oameni buni, dacă frica de dentist pare să fie pe primul loc între toate fricile de halate albe (iatrofobie se numește), atunci nu știți ce înseamnă să-ți aștepți operația într-o sală conexă uneia de chirurgie ortopedică. Parcă mă aflam într-o lăcătușerie! Parol!

Nu intru în prea multe amanunte, mi-aduc doar aminte că priveam îngrozită toată agitația din jurul meu. Simțeam că cedez, că-mi lipsește aerul, că totul se învârte cu mine… cu toate astea, iar mă împotriveam…

La un moment dat, dintre toate siluetele albe – care-mi apăreau de-acum ca niște fantome, ca niște umbre înfricoșătoare pe pereții alb strălucitor ai camerei – se destacă una și se îndreaptă către mine. Îmi strânge ușor mâna, în timp ce se prezintă informal, mă asigură că totul o să decurgă bine și se întoarce la treaba-i (pe care eu o consideram mai puțin importantă, doar pentru că domnișoara nu avea halat alb, ci verde!!!), adresându-i-se uneia din personalul medical prestant: Adormiți-mi-o „p’asta” înainte să-mi leșine pe-aici!

Pentru prima oară în viața mea am văzut cai verzi pe pereți.

Da! Domnișoara era tânără, înaltă, atrăgătoare și, vă închipuiți?!, avea părul strâns într-o frumoasă coadă de cal. Ultima imagine, dublată de efectul lent al anesteziei, a fost proiecția căluțului verde… și ultima frază auzită, după ce mă tot întrebaseră dacă simt că mă ia somnul, și-mi recomandau să mă relaxez, a fost: „Asta” se împotrivește, dar cu noi nu-i merge!

M-am trezit seara, târziu, la reanimare, în ticăitul și piuitul infernal al mașinăriilor, dar cu zâmbetul ștrengăresc al căluțului verde. Era acolo, lângă mine, îmi testa reacția nervilor… nu ai mei, căci eu fusesem domesticită între timp, ci ai brațului operat. Mi l-am privit, să fiu sigură că îmi aparținea, pentru că la teste nu prea reacționa. Și… era! Fiindcă terminația brațului avea unghiile roase…

Atunci am aflat că mânzul verde era doctorița care mă operase. Îngerul meu, vestit în verde… culoarea speranței.

Ulterior, mi s-a spus că placa montată în braț fusese atât de perfect pusă, încât, când a trebuit s-o scot, începuse, parcă, să-mi pară rău că mă lepădam de munca asiduă – și cu pasiune pentru tot ceea ce făcea – a unei doctorițe cu mână de aur. Dar, scoaterea plăcii – care-mi crease ceva probleme și la scanning, în aeroport, a redat nervilor lezați libertatea de mișcare. Și-au reluat, cuminți, activitatea.

Am vizitat-o la spital o singură dată de atunci. Cu o sticlă de vin roșu și un mileu de macrame, să-i mulțumesc pe graiul meu cel românesc. Fusese promovată. Era Șefă la Secția de Chirurgie Ortopedică a celui mai mare spital din Lisabona. Nu împlinise încă 30 de ani!

Bluze medicale cu imprimeuri… de ce nu?  

 

 

Conceptul albului în spitale datează de cel puțin 100 de ani. Să fie, oare, o expresie, în non-culoare, a nobilei profesii, ori a purității, a igienei impecabile? Sau, cum istoria halatelor o arată, pentru a contrasta cu practicile frauduloase, empirice, ale falșilor medici din trecut?

Albul părea că impune respect în rândul pacienților și, ca atare, devenise un dress code. Dimpotrivă, medicii care efectuau autopsii aduceau un ultim omagiu defunctului, purtând halate negre, de exemplu.

Eu, ca adult și pacient ocazional, sunt cu totul de acord cu faptul că ținuta cadrelor medicale trebuie să fie impecabilă. Și nu mă refer aici numai la ținuta vestimentară, ci, mai mult decât orice, la etica profesională. Tot un fel de ținută, nu?

Mi-este oarecum indiferent dacă acestea poartă halate albe, roz, bleu, verzi, ori imprimate, cu fermoar, bumbi, cu buzunare sau fără, atâta timp cât sunt perfect igienizate. Mi-e la fel de indiferent că le au brand-uite ori le achiziționează, punându-și în valoare și simțul estetic, dintr-un magazin online de costume medicale si echipamente de lucru, dar, cum spuneam, nu mi-este indiferentă atitudinea lor. Ea îi face, în ochii mei, cu adevărat Oameni frumoși, demni de tot respectul.

 

 

Cred, însă, că pentru copii – în cabinete, clinici, spitale de pediatrie – simpaticele bluze medicale cu imprimeuri ar putea face o mare diferență. Chiar mai mult decât ne-am aștepta. Le-ar aduce, cu siguranță, un zâmbet larg pe buze. Le-ar alunga teama, iar deconecta de la aparate și i-ar conecta cu Oamenii, mai ales în intervențiile în care apropierea fizică dintre micii pacienți și medici este repetată, continuă. Ce sens are un halat atât de alb, dacă trage după el o umbră întunecată? O frică necontrolată? Poate că răspunsul-antidot  își are loc și în culoare… iar eu cred în terapia prin culori!

 

Eu nu am fost un copil sau o adolescentă bolnăvicioasă. Vizitele mele la doctor s-au întețit doar în perioada sarcinii, așa încât nu știu de unde-mi apăruse acea fobie, acea teamă de halatele albe, dar care s-a domolit cu primul halat verde pe care l-am îndrăgit. Sau, cine știe?, domolirea este doar iluzia, efectul pe care l-a avut acea mică pată de culoare într-o mare albă, imaculată… acea bucățică de primăvară, într-un sfârșit morocănos de septembrie.

***

Nu am uitat-o niciodată pe doctorița mea. Brațul are o cicatrice, de care mă jenam la început, dar acum îmi apare ca un tatto… ca o codiță de căluț verde, zburdalnic, pe care o port mereu cu mine. Nu numai pe braț, ci și în suflet.

Iar dacă în cariera ei de medic ar mai întâlni pacienți îndărătnici, așa, ca mine, i-aș recomanda cu drag eHalate.ro. O bluză imprimată cu oițe, muuuuulte oițe, m-ar fi adormit pe loc, fără anestezie! Ioana* știe cât le ador(m)…

 

Asta ar putea fi bluzita anestezistului...

Sursa foto: uniformadvantage.com

*Ioana Razk, alias Comentator Amator (în SuperBlog)

 

 

Proba 16. Importanța ținutei cadrelor medicale în fața pacienților

Logo eHalate.ro

SuperBlog 2018

Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt!";
Autor la "Scurt(-)Circuit".
Social:

Ultimele postari ale lui Daniela (vezi toate)

S-ar putea să-ţi placă şi:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri"; Autor la "Pe cuvânt!"; Autor la "Scurt(-)Circuit".

6 thoughts on “(Îm)potriveala de acasă nu se potrivește cu cea din spital

  1. Puţină culoare ȋn uniformele lor, chiar nu strică! Indiferent că vorbim despre un copil sau adult, teama este aceeași. Este teama de necunoscut, de felul ȋn care va reacţiona/răspunde organismul nostru etc. Uniformele vesele imprimă pacientului o oarecare doză de optimism. Primează ȋnsă corectitudinea cu care suntem diagnosticati, felul ȋn care suntem trataţi, recuperaţi ș.a.m.d. Am avut experiente puţin mai ,,dulci” legate de spital. Tu stii… Cată, cu semipareza facială. La fel ca și tine, am ȋntȃlnit o doctoriţă nemaipomenită, care l-a diagnosticat corect, și care i-a prescris un tratament foarte bun! Așteptarea a fost groaznică, dar astăzi Cătă este foarte bine datorită ei și echipei dumneaei! Şi recuperarea a decurs extrem de bine. Masajele, aparatura la care a fost supus Cătă, etc. Oameni extraordinari, dedicaţi profesiei lor. Este bine să nu generalizăm atunci cȃnd facem aprecieri! Recuperarea lui Cătă a fost ȋn proporţie de 99,9%. Mici semne, doar atunci cȃnd este foarte obosit, ori stresat. Cu mȃna/cotul am ,,experimentat” și eu. Azi sunt bine! Slavă Domnului și medicilor! Cea de a doua echipă care m-a ingrijit. Primul a dat ,,rateu”. Şi ce rateu! Se ȋntȃmpla și asa! Sănătate multă!

    Dar, în general, ar fi de preferat să avem de-a face cu medicii cȃt mai rar cu putinţă, ori deloc… dacă s-ar putea!

Spicuiește, rogu-te!

%d blogeri au apreciat: