Cutia Pandorei

Parea o zi linistita, cum nu de multe ori am ocazia sa traiesc. Stresul si problemele cotidiene dau fiecarei zile o nota de neliniste si preocupare, asa ca m-am gandit sa profit de aceasta care parea diferita de toate celelalte. Nici o discutie la cafeaua de dimineata, nici o problema majora nu se contura, asa ca era cel mai bun moment sa-mi adun gandurile si sa ma simt bine. Caseta cu amintiri e plina asa ca un pic de nostalgie nu strica. Dar pe masura ce ma cufund in amintiri, caseta mea se transforma intr-o adevarata cutie a Pandorei. Fiecare din amintirile mele avea in ea gravat un „te-am iertat…”. Nu era niciuna asa de perfecta si ascundea sub masca unei amintiri de neuitat o multime de momente triste de fapt. In falsa mea perceptie asupra lucrurilor, am iertat de atatea ori fara sa-mi dau seama ca a ierta inseamna a oferi celuilalt ocazia de a mai gresi o data, cum spunea Goethe. Si-apoi, iertarea nu face prea multe parale fara uitare.
Te-am iertat, dar nu pot sa uit…

Asa cum amintirile de neuitat nu sunt perfecte, nici iertarea mea nu este pefecta. Actul de clementa pe care l-am facut nu a fost niciodata complet daca nu am si uitat totodata.
M-am intrebat de ce nu pot uita. De ce de fiecare data cand iert, mintea-mi zboara din nou la ceea ce ar fi trebuit sa uit, sa sterg din amintirea mea partea murdara asa incat, odata inchisa in caseta, amintirea sa ramana curata, perfecta, fara urmele lasate de acel „te-am iertat…”.
Avea oare dreptate Goethe ?
Daca nu as fi iertat probabil ca n-as fi adunat nici macar acele amintiri pe care acum le am. In viata toti gresim, toti iertam si suntem iertati. Numai ca nu luam niciodata iertarea ca pe o indemn la a nu mai gresi… si de aici incepe partea cu „nu pot sa uit”.
Gresim inca o data, si inca o data asa incat toata iertarea celuilalt nu mai are nici o valoare. Se pierde in neant ori ia forma dureroasa a acelui „nu pot uita”.
Inchid repede caseta, cutia Pandorei a amintirilor mele … stiu insa ca pe fundul ei exista inca Speranta.