Te-am iertat, dar…
Te-am iertat, dar nu pot sa uit…
Asa cum amintirile de neuitat nu sunt perfecte, nici iertarea mea nu este pefecta. Actul de clementa pe care l-am facut nu a fost niciodata complet daca nu am si uitat totodata.
M-am intrebat de ce nu pot uita. De ce de fiecare data cand iert, mintea-mi zboara din nou la ceea ce ar fi trebuit sa uit, sa sterg din amintirea mea partea murdara asa incat, odata inchisa in caseta, amintirea sa ramana curata, perfecta, fara urmele lasate de acel „te-am iertat…”.
Avea oare dreptate Goethe ?
Daca nu as fi iertat probabil ca n-as fi adunat nici macar acele amintiri pe care acum le am. In viata toti gresim, toti iertam si suntem iertati. Numai ca nu luam niciodata iertarea ca pe o indemn la a nu mai gresi… si de aici incepe partea cu „nu pot sa uit”.
Gresim inca o data, si inca o data asa incat toata iertarea celuilalt nu mai are nici o valoare. Se pierde in neant ori ia forma dureroasa a acelui „nu pot uita”.
Inchid repede caseta, cutia Pandorei a amintirilor mele … stiu insa ca pe fundul ei exista inca Speranta.
Daniela
Autor la "Pe cuvânt!";
Autor la "Scurt(-)Circuit".
Ultimele postari ale lui Daniela (vezi toate)
- Timpul trece, programul „Work and Travel” ramâne - 13 noiembrie 2018
- (Îm)potriveala de acasă nu se potrivește cu cea din spital - 10 noiembrie 2018
- În ziua de dupa… - 8 noiembrie 2018