Cu Momondo, în Momondia! De ce nu?

Ce simplu este totul pentru copii! Și poate că așa e bine să fie… de exemplu, românul e din România; rusul, din Rusia; săpunul Palmolive, din Palmolivia; mergi cu mamaie la Mamaia… de ai să călătorești, ai să călătorești, mai mult ca sigur, cu Momondo în… Momondia! Ceea ce vă și doresc, pentru că, atenție(!), Momondo îi premiază pe comentatorii noștri. Dar, despre asta, vă voi da detalii la sfârșitul articolului. Cică să fiu sigură că-l citiți, și nu doar îl derulați. 😆

 

Cu Momondo, în Momondia!
Cu Momondo, în Momondia!

 

Dar să încep cu începutul…

Când vrei să „îmblânzești leopardul”, îi bagi la înaintare pe cei mai dragi ție, cei cu care orice povestire poate deveni, din simplă și banală, exact ca o călătorie „la nimereală”, unică, emoțională. Când s-a afișat proba Momondo, cu tema „Povestește-ne cea mai frumoasă amintire din călătoriile tale, am știut din prima fracțiune de secundă despre ce am să scriu. Deci, exclusă aici „vopsirea gardului”. Am tras la sorți cu sufletul și v-am scos-o la iveală pe cea care mi s-a lipit… ca marca de scrisoare.

*

Viața e un cumul de momente, de clipe, de simțiri și, dacă alegi să le retrăiești, măcar din când în când, pe cele mai frumoase, ești un om fericit. Iar eu, la 50 de ani, mă fericesc cu câte o amintire frumoasă în fiecare zi. Numai așa rezist departe de ai mei, numai așa mă simt mai puțin pustiită.

 

Mamaia
Plaja din Mamaia; sursa foto: Pixabay

 

#Călătoriideneuitat

Se întâmpla cu vreo 27 de ani în urmă. Fiul meu avea pe-atunci 2 anișori. Vorbea deja foarte corect, știa să răspundă la întrebări destul de complicate pentru vârsta lui. Deși inițial credeam că nu înțelege, îi explicam totul ca unui om mare. Îl corectam de câte ori greșea, iar el reținea orice informație și, când era cazul, o înlocuia pe cea „depășită” cu cea nou primită. Un fel de update din zilele noastre.

Era vară. O vară fără planuri mărețe de concediu. Soțul meu făcuse rost, cu chiu, cu vai, de două bilete la mare. Bilete luate prin sindicat, știți voi. Dar, la vremea aia, zece zile la mare, la Mamaia, nu erau deloc de refuzat, mai ales la prețul la care le obținuse. Cum el nu putea să mă însoțească, am decis s-o iau pe mama cu mine. Mergeam pentru prima oară la mare cu mama… evident, și cu fiul meu, „Moș Mondel„, cum îi spuneau uneori cei din familie, pentru răbdarea și migăleala de care dădea dovadă, și la joacă, și la sfat.

-Mergem la Mamaia, Cristinel! Cu mamaie…

Pentru el, chestiile trebuiau musai să aibă o legătură între ele, să aibă o explicație… le cupla în mintea lui, cu logică, de altfel, și-apoi îți trântea cele mai trăznite asocieri.

Când am văzut că nu are nicio reacție, i-am tradus pe limba lui: mamaie-Mamaia. Ca să înțelegeți mai bine, la serviciu, colegii mei îl numeau pe Cristi „Palmolivia„, pentru că, după aceeași logică a asocierilor, când am primit cadou un săpun Palmolive, el, prezent în acel moment, a adăugat, nonșalant, „Palmolive din Palmolivia„. Și-așa a rămas și până-n ziua de azi.

*

Ajungem la Mamaia… cu mamaie, ne cazăm la hotel și… cine n-are o mama(ie), să-și cumpere! Neapărat!

Se-apucă, draga de ea, să șmotruiască, să pună hainele separat în dulăpioare. Să trebăluiască, ce mai! Bag mâna în foc că, dacă n-o opream, spăla și geamurile! Din tot hotelul, eventual.

După ce ne-am odihnit, eu și fiu-miu, că mama se odihnește muncind de când o știu, am coborât la o mică plimbare. Cristi, mai mereu de mânuță cu ea, se oprea din loc în loc, mirosea toate floricelele de pe marginea drumului, inclusiv pe alea galbene și urât mirositoare – cu mimica aia de adulmecător de profesie, dându-și teatral ochii peste cap, și cu trasul adânc în piept – iar mama (mamaie), ca să-i facă hatârul, le culegea. Când am strâns un buchet destul de stufos, și a durat ceva…, ne-am întors la hotel… și, ce să vezi, n-aveam vază! Hmmm! Dar asta nu s-a dovedit a fi o problemă pentru mama. A dat o tură pe culoarele lungi și, cum a făcut, cum nu, a venit în cameră cu o vază.

Seara am coborât la restaurant, iar după cină m-am gândit să-i fac o bucurie. Să-i cumpăr un lichior exotic, să-și înmoaie buzele în el și să și le țuguie de plăcere, apoi, cum numai ea știe s-o facă. I-am luat un lichior Curaçao, albastru ca marea, ca cerul, ca ochii ei verzi… Era original, cred, că dară am dat o mulțime de bani pe el. Sau era la preț de litoral…

*

Diminețile decurgeau cam așa: eu mă trezeam devreme și mergeam la plajă; ea și Cristi rămâneau în hotel să servească micul dejun și, după o oră, două, veneau la locul marcat de mine cu trei cearceafuri mari și o rățușcă gonflabilă.

Mama își făcuse un fel de rutină. Aranja paturile, aerisea, le aștepta în cameră, cu o cafeluță, pe doamnele de la curățenie, cu care se împrietenise de când cu vaza, le povestea, și le demonstra chiar, cât de dezghețat îi este nepotul de față (căci, Cristi nu-i era singurul nepot)…  adică, avea de lucru, nu glumă. Sticluța de lichior se volatiliza ușor, ușor…  „eh, le-am dat și lor să guste un pic, că n-au gustat în viața lor așa ceva”, îmi spunea, de parca ea, până atunci, se scăldase-n Curaçao.

Una peste alta, mare-mi fu mirarea când, într-o dimineață, prea obosită ca să mă duc pe plajă așa devreme, asist la „ritualul matinal” al celor doi, mamaie și Cristi… și, printre altele, ce-mi aud urechile când apar „prietenele”?

– Ia zi-i tu, mamaie, lu’ tanti care ne aduce flori (că inversaseră deja „protocolul” – mama făcea curat, ele culegeau floricele), de unde ești?

– Din București, răspunde automat Moșmondel. De pe Strada Năsăud, numărul 4, etaj…  ohhh hohohoho, l-am oprit!

– Și din ce țară, însistă mamaie… și cum îl cheamă pe președintele țării, ia zi?

– Pe președintele țării îl cheamă… Jos Iliescu! Cu intonație și gesturi.

Cum???? Hahaha!  Mi-am adus aminte că-l corectasem o singură dată, mai demult, când la televizor era o manifestație, iar el, Cristi, a venit repede în bucătărie să-mi spună că oamenii strigă „Ion Iliescu”! Nu, puiule, nu! Strigă „Jos, Iliescu”! fără să-i dau alte explicații.

Am râs cu lacrimi toți. Inclusiv el, autorul replicii pe care avea s-o știe, în căteva ore, toată stațiunea. Și, uite-așa, ne transformarăm peste noapte în vedete. Pentru că, din păcate, nu am poze din acel concediu, vă las aici două mai recente.

 

*

M-am distrat minunat, cu mamaie și Moșmondel, la Mamaia. Am mai adăugat o amintire în bagaj, cum ziceam. O călătorie de care-mi aduc și azi aminte, ca și cum ar fi fost ieri. Cristi, mama, hotelul, camera, vaza și floricelele proaspete din fiecare dimineață. Răsăritul soarelui și marea linistită, plaja…

Am zis plaja??? Aha! Mi-o aduc aminte pe mama alergând pe plajă după ultima sută de lei, pe care i-a suflat-o vântul, întrebându-i pe toți vecinii „de prosop”, încă o oră după tragicul eveniment,  dacă n-au găsit cumva bancnota albastră ca cerul, ca marea, ca lichiorul Curaçao.

***

Mulți se plâng că n-au călătorit. Ca atare, n-au amintiri din călătorii. Alții, mai grav, că le e greu să călătorească pentru că au copii.

Dragilor, și un drum până la piață poate fi presărat cu peripeții, cu amintiri. Iar pentru părinții care cred că nu pot călători cu copiii, am aici nu mai puțin de 25 de ponturi utile

Eu, una, aș da timpul înapoi să mai pot călători cu ei, cu cei ce mi-au făcut, și continuă să-mi facă, viața atât de frumoasă. Aș da timpul înapoi și, știți ce? nu l-aș mai corecta pe Cristi de fiecare dată. L-aș lăsa, numai de dragul de a-i vedea mutrișoara de „atotștiutor”, ochii curioși și scrutători… să-l aud cum strigă iar, bătând din picior și ținând ritmul cu mișcări scurte ale capului, a dans: I-auzi, mami, cântă la radio „Momondo”! când ar asculta melodia „Il Mondo„…

 

[wonderplugin_audio id=”1″]

 

Și, da, am călători cu Momondo… în Momondia. De ce nu?

Într-o zi, am redescoperi împreună tărâmurile atât de dragi nouă. Tarâmurile amintirilor noastre… Palmolivia, Momondia sau chiar Insula cu nume predestinat, Curaçao*.

 

Motorul de cautare Momondo
Am gasit Țara Curaçao, cu motorul de căutare Momondo!

 

Concediul la Mamaia a fost primul și ultimul nostru concediu pe litoralul românesc. De câte ori aud cum freamăta marea, îmi imaginez că ne cheamă, că-i e dor de noi. Și îi promit mereu, mereu…

***

Revin la premiul acordat de Momondo. Este pentru prima oară, în istoria Superblogului, când un sponsor se gândește să ne răsplătească și cititorii. Scrieți-mi un comentariu, lung, scurt, lat, plat, cum vreți, în care-mi povestiți cea mai frumoasă amintire din călătoriile voastre. Dacă aveți mai multe, nu-i bai! Puteți să vă măriți șansele de câștig, comentând și la prietenii mei concurenți. Sigur, ghidându-vă după expresia „altă gâscă-n altă traistă” (deci, nu aceeași amintire la toți).

Premiile sunt mai mult decât tentante: un city-break, în valoare de 500 de euro; 5 vouchere de călătorie, în valoare de 50 euro fiecare.

 

Eu vă urez baftă tuturor și de-abia aștept să vă cunosc… amintirile.

 

 

 

Proba 2. #Călătoriideneuitat – Povestește-ne cea mai frumoasă amintire din călătoriile taleLogo Momondo

Spring SuperBlog 2018

 

*Tara Curaçao –  Insulă situată în partea de sud a Mării Caraibelor; etimologia probabilă a denumirii, „coração”, care în portugheză înseamnă „inimă”. 

 

 

Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt!";
Colaborator la "Chic-Elite".
Social:

S-ar putea să-ţi placă şi:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri"; Autor la "Pe cuvânt!"; Colaborator la "Chic-Elite".

25 thoughts on “Cu Momondo, în Momondia! De ce nu?

  1. Spicuiria, aci Almanahia! Gala e la Mamaie (iar) anu’ ista, aşa că, să bagi în traistă nişte „curasao” de-ăla, să ne facem noi amintiri. Nu mangă!

  2. De-am putea ramane vesnic copii!😋 Imi amintesc si eu vacantele cu parintii si bunicii, cele mai amuzante si fara griji concedii din viata mea! Si cred ca cea mai amuzanta intamplare petrecuta intr-una din vacante a fost la mare, in Venus, cred ca in vara lui 2000, cand tata a avut inspiratia sa faca o poza pe plaja cu o maimutica. Toate bune si frumoase, maimuta s-a urcat pe umarul lui, pentru poze, iar la ultima poza am vazut ca tatalui meu i se schimba expresia faciala, face ochii mari, buzele tuguiate….ca sa aflam imediat ca maimutica facuse pipilica pe umarul lui, pipi care se prelinsese pana in pantof! Am ras copios dupa si de fiecare data ne amintim cu drag de excursia la mare!

    1. Arhicunoscutele fotografii de la mare, cu maimuta în spinare! Hahaha! Am si eu una. O tineam în brate si, zapauga, a bagat mâna unde nu trebuia. Când mi-au luat-o din brate, caci voiau mai multi sa faca poze cu ea, era sa ramân fara… mda! Se îndragostise de mine, cred!
      Multumesc, Cory, si multa bafta!

  3. Cum adică primul si ultimul concediu pe litoralul romanesc? N-ai fost niciodata in vestita tabara de la Navodari? Am amintiri superbe de acolo, daca s-ar da timpul inapoi, acolo as vrea sa mai ajung o data 🙂
    Succes, Daniela!

    1. Da! Cred ca m-am exprimat gresit. Singura calatorie cu mama si fiul meu. Trei generatii, ca-n povestirea ta. Sigur ca am fost la mare. Si copil, în tabere, si adolescenta, în cantonamente, si casatorita (si-am dormit în aceeasi camera cu nasii – saracii de ei, ca al meu sforaia duduia si gardul, nu numai ferestrele)… Ce de amintiri!
      Multumesc, Ioana!

  4. Litoral, mare! Mai ,,știi minte”, Daniela? Cum am plecat cu avionul și am revenit ȋn București cu personalul? Ca am servit sucuri, plătite de altcineva, deoarece bagajele/portofelul erau la cală? Cum s-a ,,schimonosit” și a gemut bietul elefant (de la locul de joacă) sub greutatea ,,Zazei mijlocii”! L-am ȋnvăţat pȃnă și melodia: ,,Only crying” – Keith Marshall. Schimbȃnd ușor registrul, dar rămȃnȃnd, ȋnsă, ȋn zona calatoriilor… Botoșani, hotelul ,,Maria”. Frig de crăpau pietrele. Dimineaţa, la prima oră, ne-am rostogolit din pat, am pornit ȋn ,,pelerinaj” numai cu gândul la gustul cafelei! Sfȃnt și el… Am golit, efectiv, automatul de cafea, de plȃngeau bieţii muncitori pe la colţul clădirii. I-am lăsat fără niciun strop, în timp ce papilele noastre gustative jucau extaziate ţonţoroiul. N-a ,,durut” la buzunare (bugetul n-a suferit). Pe urmă, cine fotografia păpușelele din porţelan expuse ȋn hotel?,,Zazele’’! Itinerariul bine ales, peisajele de vis! Ȋncȃntare maximă! Avem cu ce, avem de unde! Grozave amintiri! Pozele le mai ai?

    1. Da, Gabriela, mai „stiu minte”! Si concediul ala a fost de pomina. Doamne, câte amintiri!
      Cât despre Botosani, as adauga ca Liliana, „Zaza mare”, era cucoana de Bucuresti! Ea s-ar fi delectat numai cu zeama aburinda de la restaurantul hotelului. Nu-i pria aia de 1 leu paharul, cantitatea dublata! Hahaha! A fost frumos. Ar fi multe de povestit, dar sa lasam câteva amintiri si pentru nepoti… zic.
      Multumesc, Gabriela! Si bafta!

  5. Vai, cat de simpatic piciul! :))) Piciul care, bag seama, e de-o varsta cu mine. Faceam si eu de-astea cand eram de varsta lui. Eu aveam ce aveam cu „câştile albastre”, pentru ca se tot vorbea la televizor de căştile albastre. Iar eu, in mintea mea de 2-3 ani, imi imaginam niste gâşte albastre, cu căşti pe cap. Probabil. :))

    1. Hahaha! Da, piciul se apropie de 29 de ani. S-a întâmplat o singura data sa-l corectez, fara sa-i dau explicatii, si a iesit… ce a iesit! Era pregatit, oricum, cu tot „arsenalul”. Daca nu stia ceva, improviza. Se descurca în orice situatie. Cristi mai avea una: confunda „tigara” cu „tiganca”. Iti dai seama ce scotea din el, fie când fumam, fie când vedea „tigarile” cersind prin tramvai.
      La tine „castile” erau „gâstele”??? Frumos! 🙂

  6. Cel mai frumos concediu? Cele mai frumoase amintiri? Greu aș face departajarea asta, pentru ca in fiecare loc unde am avut norocul sa merg mi s-au intamplat lucruri minunate. Si pentru că am lăsat deja zălog câteva rânduri scrise, pe la alți prieteni dragi, mă gândesc să poposesc la marea cea mare, singura la care am făcut plajă, deși am mai văzut ceva mare pe lângă Rimini, în Italia, într-un noiembrie capricios, dar care îmi va rămâne în inimă ca o pecete a tristeții. Atâtea locuri frumoase am văzut în acel noiembrie, dar greu le-am putut savura întrucât eram bolnavă de tristețe, și nu glumesc. Dar na, ca am deviat.

    Marea de la Mamaia pentru mine înseamna mare de septembrie, cu valuri mari și culoare verzuie de turbare. Marea mea nu are în amintiri restaurant, hotel, locuri de distractie, de plaja, deși toate acestea au intrat in aranjamentul celui de care eram indragostita, macar aparent, la acea vreme. Pentru mine are miros de tinerete, amor pe indelete și seri infrigurate, cu dimineti pandind rasaritul si adormind fix cand era spectacolul mai grandios. Are drum spre Cazinoul din Constanta si spre pescaria fantastica unde ni se serveau rapane. Va fi mereu o amintire grozava, pentru ca nu am facut nimic din ce se face obligatoriu – ore de masa, de plaja, de rascolit faleza in grupuri. Mamaia acelei „veri târzii” mi-a lasat dorinta de a-mi face concediile următoare mai mult din mers, caci rar am mai avut răbdarea sa stau locului și sa nu caut, sa nu explorez și sa nu ma bucur de locul unde am poposit. Marea nu imi da aceasta senzatie, de parca as sti ca indiferent pe unde merg, daca ma intorc la ea o gasesc tot acolo. Iubesc drumetiile, insa, și orasele-muzeu. Poate si de aceea, din 2004 eu nu am mai vazut marea. O fi vremea sa revin, exact cum spui.

    Jur ca am vrut sa scriu despre alte amintiri de la mare, insa vezi tu, acel „cel mai frumos” mi-a deviat gandurile și-ti multumesc. Uitasem și omul, și marea; și chiar tineretea exaltata sunt in stare sa o pierd printre cele ce vin, cele ce pleaca.

    Succes, Daniela in acest concurs și nu numai.

    1. În primul rând, vreau sa-ti multumesc pentru amintirea „depanata”, Adriana. Apoi, pentru urarile-mi adresate.
      Sunt de acord cu tine. Când din fiecare calatorie ai multe amintiri, greu sa alegi, greu sa clasifici. Fiecare amintire pare ca are locul ei, timpul ei, „ascultatorii” ei. Daca ma crezi, eu mi-am pastrat câteva pentru nepotii pe care nu-i am înca. Sper c-o sa apuc momentul.
      Cât priveste marea, pe cât mi-e de draga, pe atât ma înspaimânta uneori. Chiar si când eram adolescenta nebunatica, nu ma aventuram. Cu timpul, am început sa prefer si eu, cum spui, calatoriile în care sa pot vizita, cunoaste obiceiuri, traditii. Mai tematice, sa zic asa.
      Al meu îmi promite în fiecare an ca mergem la mare. Nu ma extaziez! Dar daca face greseala sa-mi propuna una dintre destinatiile pe care le am eu în vizor, nu mai scapa! 🙂
      Mult succes, draga mea!

  7. Cea mai veche si semifrumoasa amintire dintr-o calatorie se intoarce in timp pe cand eram clasa a 2-a. Am plecat juma’ de scoala in excursie la Bucuresti sa vedem unul dintre muzee. Nici acum nu-mi aduc aminte pe care l-am vazut. Doar stiu ca eram undeva prin gara Constanta si alergam printre bagaje iar tovarasa invatatoare a tipat o data la noi si ne-a facut sa inghetam instant. Se apropia trenul si trebuia sa ne stapaneasca intr-un fel. Pe tren stateam numai cu ochii lipiti in geam si numaram stalpii care treceau prin fata noastra cu viteza luminii. In Gara de Nord, despre care am auzit mai tarziu ca asa se numeste, ne numara din 5 in 5 secunde ca nu carecumva sa ramana vreunul in tren. A fost fain, am vazut blocuri, copaci, oameni, autobuze lungi, iar oamenii. Nu stiu de ce nu am mers cu metroul. Da, a fost fain.

    1. În ce fel ne ramân amintirile întiparite în minte când suntem copii. Eu am fost cu gradinita, odata, într-o plimbare. Nu calatorie! Am traversat strada, am facut maxim 1 km, în coloana, si am ajuns pe un stadion. Il stiu si acum, dar nu asta-i esenta. Când m-a luat mama acasa, la sfârsitul saptamânii, m-a întrebat de „excursie”… I-am spus ca am fost în America! Si, ghici… prima tara straina în care am fost, America. 🙂

  8. Datorită vouă, bloggerilor apropiaţi cu care mai ţin legătura şi pe care, trebuie să recunosc, ne-a unit SuperBlogul, aproape că regret decizia de a nu participa la această ediţie. Drept este şi că premiile puse în joc sunt foarte atractive.

    Doamne, ce doruri şi amintiri ai deşteptat în sufletul meu! De mare mi-e dor în fiecare zi a vieţii mele, chiar şi când sunt pe plajă, când stau cu aparatul foto sau telefonul pregătit pentru a surprinde cât mai de aproape pescăruşii în zbor şi, dacă s-ar putea, chiar ţipătul acela al lor, atât de tânguitor.

    Primul concediu la mare cu fiul meu, Alex, care avea cinci ani, a fost de neuitat. Surpriza lui de a descoperi întinderea nesfârşită de apă în care se bălăcea fără a avea vreo intenţie de a ieşi, nisipul fin, plăcerea de a alerga desculţ oriunde, scoicile adunate, sticluţa cu nisip, suvenirurile, toate sunt de nepreţuit, însă altceva voiam a-ţi povesti.

    Este, cumva, legat tot de o întindere de apă, dar şi de munte.

    Chiar nu ştiu dacă e cea mai frumoasă amintire dintr-o călătorie, dar e una dintre cele mai.

    În buchetul amintirilor din vara trecută se iveşte una dragă- reîntâlnirea cu un colţ de rai, pe care îl mai văzusem într-o excursie acum mulţi ani, Barajul de la Bicaz, Cheile Bicazului şi Lacu Roşu.

    Nici nu ştiu cu ce să încep. Cu măreţia naturii, aerul proaspăt, peisajele superbe…?!?

    Dincolo de faptul că traseul este foarte aglomerat, cel puţin aşa a fost în ziua aceea, acesta oferă momente de neuitat. E unică fiecare rulare de-a lungul şoselei săpată în munte, apropierea stâncilor de o parte şi de cealaltă, astfel încît, uneori, nici măcar un petic de cer nu se lăsa întrezărit, trecerea prin tunelul din zona Cheilor Bicazului care smulgea strigăte neaşteptate de încântare sau de groază, după caz, tuturor acelora care îl traversau, amplificate de pereţii stâncoşi, serpentinele ameţitoare pe marginea cărora se găseau numeroase magazine cu suveniruri artizanale, bun prilej de popas şi tras adânc aer ozonat în piept, toate acestea reuşind a face dintr-o zi obişnuită una extraordinară.

    Lacul Roşu oferă un spectacol unic, fiind şi cel mai mare lac montan natural din România, prin trunchiurile acelea bizare ce ies din apă, ducându-te cu gândul la o apocalipsă care a pus capăt unei civilizaţii lacustre. Legenda lacului aduce şi ea fiori reci pe şira spinării, dar amănuntele acestea sunt îndulcite de munţii împăduriţi din împrejurimi, cârdurile de raţe care trec nepăsătoare printre bărcile plecate la plimbare pe luciul apei, soarele strălucind domol prin desimea coniferelor şi odihna binemeritată după drumul străbătut.

    Îmi amintesc şi de încântarea lui Alex când ne-am hotărât să luăm prânzul la restaurantul cu terasă aflat chiar la câţiva metri de malul lacului. Era rupt de foame şi după ce a consultat în grabă meniul a comandat tot ceea ce îi plăcea lui cel mai mult- friptură, cartofi pai şi salată de varză. A fost un dejun copios căci se mai adunaseră pe masă mici, cârnăciori, şi alte felurite mâncăruri. După o siestă scurtă pe iarba deasă, în capul oaselor, nu lungiţi, am purces din nou, căci călătorului îi şade bine cu drumul, vorba ceea.

    Am mers pe şosea, de-a lungul lacului, admirând ici pădurea, dincolo vilele cochete, întinderea de apă când mai lată, când mai îngustă, vrând parcă să ne convingem că undeva se va sfârşi. Şi s-a sfârşit într-o poieniţă înconjurată de păduri. De la înălţimea şoselei priveliştea era deosebită, dar şi traficul infernal. Nu am mai avut cum să întoarcem în scurt pentru că pe ambele sensuri de mers se circula bară la bară pe o porţiune de câţiva kilometri buni şi atunci soţul meu a hotărât să ţină drumul tot înainte. Printre dealurile împădurite, şoseaua, coborând, şerpuia plăcut, oferind un spectacol asemănător, cumva, Transfăgărăşanului. Bornele kilometrice şi indicatoarele ne arătau că ne îndreptam spre Gheorghieni şi ne îndepărtam tot mai mult de casă. Poate că nu ar fi fost chiar rău să urmăm drumul, dar a doua zi trebuia să mergem la serviciu şi am fi ajuns abia spre dimineaţă, aşa că, într-un târziu s-a hotărât să întoarcă.

    Am ajuns acasă pe la miezul nopţii după câteva peripeţii (un far care chiar la lăsarea întunericului s-a hotărât să bată aiurea, prin copaci, nicidecum pe şosea, un decor de la aripă rămas zălog pe cine ştie ce coclauri, iar ornamentul de la prag, desprinzându-se, scotea un zgomot ciudat de cutii metalice agăţate de roţile maşinii, târâindu-se pe asfalt), dar sufletele noastre erau pline de frumos şi trupurile de o oboseală plăcută care-şi cerea dreptul la odihnă. Avem poze minunate care ne-or aminti peste ani de acele momente.

    Aş repeta experienţa oricând, dar şi un city break mi-ar plăcea nespus, oferindu-mi ocazia de a descoperi parte din minunăţiile acestei lumi.

    Minunate sunt şi perlele copiilor care trebuiesc puse la loc de cinste, aşa cum ai făcut tu cu ale fiului tău. Sunt nepreţuite.

    P.S.: Voi vizita Momondia tot mai des, pentru că siteul Momondo chiar e plin cu tot felul de sfaturi utile călătorilor şi vacanţelor. E necesar a avea un astfel de site la îndemână, cam tot la fel cum zice şi proverbul parafrazat de tine „Cine n-are o mamaie, să-şi cumpere!” . 🙂
    Succes, Dani!

    1. Wow, Dana! Extraordinar de frumos asezate, pe foaia virtuala, amintirile tale. Cheile Bicazului le-am vazut o data, copil fiind, si le-am revazut, cu ochiul care cauta frumosul, ineditul, primavara trecuta. Ne întorceam de la Botosani, iar sora-mea a tinut neaparat sa o luam catre Chei si Lac. Timpul nu a fost cel mai bun, dar macar nu am prins aglomeratie. Am mers încet, numai ca sa putem sa admiram fiecare bucatica de drum… si, Doamne, dupa fiecare curba, o asteptam ca un copil, cu gura cascata, pe urmatoarea. E de nedescris locul ala!

      Mi-aduc aminte ca ne-am oprit, apoi, la un restaurant traditional. Am luat niste portii de mâncare, de-am fi hranit un autocar de excursionisti, nu alta. Am si poze… probabil ca o scriu pe celalalt blog (pe care l-am facut blog de calatorii) despre Cheile Bicazului.

      Cristi era un dulce. Si acum este, dar acum bate-nspre ironic. Autoironic. 🙂

      Multumesc pentru vizita si comentariu, Dana, si-ti urez mult succes! M-as bucura nespus sa aveti noroc macar voi! Chiar meritati!

  9. O amintire foarte placuta o am din scurta mea calatorie la Istanbul. A fost, de altfel, si singurul meu contact cu lumea orientala. Sper sa nu fie si ultimul! Mi-a placut absolut totul: orasul, obiectivele turistice, atmosfera, oamenii, mancarea. Totul! Am absorbit avida cu toate simturile o sumedenie de informatii si senzatii din magicul Istanbul. Poate am fost eu prea entuziasmata, poate n-am vazut, cu siguranta, n-am facut-o, toate plusurile si minusurile orasului, dar cele cateva zile au fost de vis.

    Palatul turcesc Domalbahce m-a impresionat mult mai mult decat Topkapi, in ciuda faptului ca arhitectura, interioarele si decoratiunile acestuia au influente evidente occidentale si nu musulmane, cum te-ai fi asteptat. Vizitandu-l, cu greu poti spune ca te afli pe pamant turcesc si ca imensa resedinta a fost locuita de ultimii sase sultani ai Imperiului Otoman.

    Construit in secolul XIX, pe malul Bosforului, Domalbahce m-a uimit prin maretie si opulenta, nu intamplator, fiind supranumit Versailles-ul Orientului. Primul lucru pe care l am remarcat si mi a placut instantaneu a fost “dantelaria” imenselor porti de fier. Superbe! Dincolo de ele se intinde o lume a avutiei si a luxului, disponibila ochilor muritorilor de rand pentru cateva ceasuri. Mie personal, nu mi-a fost dat sa vad vreodata un astfel de belsug de lucruri pretioase: aur, argint, cristal de Baccarat si Bohemia, mobilier extravangant inspirat din moda franceza a acelor vremuri, matase, catifea si portela. Acestea sunt doar cateva din materialele nobile folosite in decorarea incaperilor. Intr-adevar, o adevarata casa de monarh!

    Dar, “cireasa de pe tort” este cadoul Reginei Victoria daruit omologului sau turc: un candelabru din cristal de Bohemia, a carui greutate este de cantareste 4,5 tone, are in componenta 750 de becuri. Acesta detine recordul de a fi cel mai mare candelabru din cristal de Bohemia din lume!

    Insa o amintire haioasa din Istanbul este cea legata de cafea. Nu orice cafea! ci una savurata in fata unei sectii de politie, nu cred ca era penitenciar, cu spatii de arest la etajele superioare! Plimbandu-ne prin centrul orasului, am hotarat sa abandonam strazile principale si sa surprindem freamatul si viata obisnuita a turcilor. Dupa ceva timp, obositi si insetati, ne-a atras atentia o cafenea pe trotuar foarte faina, terasa e mult zis: 2 masute, incadrate de 2 bancute superb decorate cu materiale de inspiratie orientala. Pitoresc! Entuziasmati, ne-am comandat cafelute, evident turcesti, servite dintr un ibric de alama. Si in timp ce ne savuram delicioasa licoare, felicitandu-ne pentru locatia minunata gasita, situata pe aproape toata latimea trotuarului, am sesizat multitudinea de chipuri care ne priveau, printre gratii, de la mai putin de 5 m distanta. Stranie senzatie! Am facut haz de necaz, intrebandu-ne cum am reusit sa gasim exact acea cafenea in tot Istanbulul!

    1. Multumesc pentru participare, Adina!
      Ma încânta ce citesc aici, la voi, în comentarii. Îmi dau seama ca, oricând as zice ca am calatorit destul, nu as putea atinge vreodata nici cea mai infima parte din frumusetea lumii. Nu am fost în Turcia pâna acum, dar, daca o sa ma duc, am sa caut sa vizitez si obiectivele indicate de tine.
      Când te-ai referit la locul în care ati decis sa beti cafeaua, mi-am adus aminte de una asemanatoare: Eram la Aiud si, tot asa, ne-am plimbat cu copiii prin oras. Eram mai multi din familie, iar copii aveam si mai multi, pentru ca luasem cu noi si câtiva copii ai vecinilor. În fine… i-am aliniat pe toti unde am vazut singura cladire mai aratoasa, pe un podulet mic din fata acesteia, si i-am pozat. Când am terminat de facut pozele, am trecut pe partea cealalta a poduletului si, ce sa vezi? Era exact Penitenciarul din Aiud! 🙂
      Adina, îti urez succes si la cât mai multe calatorii de vis!

Spicuiește, rogu-te!

%d blogeri au apreciat: