Jubileu 25 – Radiografia SuperBlog

SuperBloggerii se-ntorc acasa(!)… desi plecati n-au fost.
Nu mai freamata, nu mai penduleaza între pagina Grupului SuperBlog si a lor, nu mai reactioneaza, nu mai vibreaza, nu mai pulseaza. Doar resturi de impresii, pe care n-au reusit sa le împartaseasca în perioada competitiei.
Sunt în vacanta acum. O SuperMeritata vacanta. Respira usurati toti finalistii, pentru ca da, si-au luat o piatra de pe suflet.  Banuiesc ca unul dintre obiectivele participantilor a fost finalizarea competitiei. Douazeci si patru de probe. N-ar fi mult. Dar nici putin. Cica, un blogger care se respecta, scrie dublul în doua luni – cât dureaza concursul. Eu n-am reusit aceasta performanta. De când a început editia de toamna a SuperBlog-ului, singurele articole publicate pe blog au fost cele pentru competitie. Pentru asta, cer scuze – prin prezenta – cititorilor mei.
Am promis ca voi scrie un articol la finalul acesteia.
„Jubileu 25” ar fi, deci, o radiografie a SuperBlog-ului, vazuta cu ochiul neexperimentat al unui participant „în fasa”.
Iata concluziile mele:
1. Partile bune, laudabile
– Site-ul usor de accesat, nepretentios, regulament explicat pe întelesul tuturor. Din punct de vedere al esteticii, poate ar fi necesara o stilizare (stie eu? site mai dinamic, mai aspectuos, mai tentant la prima vedere). Iar ca o mica sugestie, as face pe una dintre laturi un mic slide cu prezentarea blogurilor participantilor sau un random printre articole simpatice, bune, apreciate etc. Dar asta nu este nicidecum un punct negativ.
– Organizatorii competitiei au deja experienta, sunt activi si prietenosi.
– Premiile sunt onorate de catre sponsori. Nu am aflat de plângeri sau nemultumiri ale celor care au fost premiati acum sau în editiile trecute ale concursului.
– Pagina Facebook a SuperBlog-ului actualizata, desi motorul actiunilor pare sa fie Grupul.
– SuperBlog colaboreaza cu parteneri media destul de cunoscuti, cel mai des apelându-se la serviciile RadioLynx, care transmite saptamânal o emisiune de circa o ora destinata Super Bloggerilor.
– Grupul este unit. Poti conta pe ajutorul membrilor daca ai nevoie. Dar, dar … am sa revin la Grup în finalul articolului.
– Competitia este organizata de doua ori pe an, primavara si toamna, asa încât da timp de „respiro” participantilor.
2. Partile mai putin bune
– Repetabilitatea probelor sponsorizate de acelasi brand sau grup de brand-uri cu produse/servicii similare. Aceasta îngreuneaza abordarea subiectelor, multi concurenti ajungând în faza de „a-si da cu stângul în dreptul” sau de a reduce credibilitatea reclamei în fata cititorilor sai. Ca sa fiu mai precisa, situatii în care ridici în slavi un produs, iar peste doua saptamâni îl reduci la tacere pe primul si-l „cocoti” în top pe urmatorul, al aceleiasi firme/marci.
– Aprecierea articolelor tinându-se cont si de puterea de „penetrare” pe care a avut-o în retelele sociale sau pe alte canale de distributie. Desi nu toti sponsorii au pretins asta, am senzatia ca a contat mult în faza de notare a articolelor concurente. Poate este eronata observatia mea, dar e a mea si pâna la proba contrarie o sustin. Careva ar putea sa ma întrebe cum se face, totusi, ca am reusit sa câstig doua premii desi articolele mele nu au avut comentarii sau impact prea mare în rândul cititorilor. Ei bine, poate ca raspunsul „mai sunt si exceptii” ar fi un prim pas catre schimbarea parerii pe care tocmai am enuntat-o. Astept sa vad „ce si cum” în editiile viitoare.
– Cerintele câtorva dintre sponsori peste masura potrivita si justa a unei reclame (numar mare de linkuri de trimitere sau linkuri directe tip: www.viziteaza-ne.com).
– Subiectivitatea juriului la anumite probe ( doar o parere personala).
3. Partile negative
– Obligativitatea mentiunii „articolul participa la concursul SuperBlog”. Spun asta, pentru ca efectul dorit de sponsori (curiozitatea cititorului de a accesa linkul de trimitere catre ei) se reduce sau se anihileaza. Oricât de bine ai încerca sa „coafezi” o reclama, un advertorial, vine partea de jos care atrage atentia cititorilor, la modul: Alo, reclama-i doar pentru concurs, nu pentru produs !
– Probe la distanta de 2-3 zile una de cealalta, având în vedere ca persoana care scrie despre un produs sau un serviciu trebuie sa se documenteze destul de bine, pentru a nu induce în eroare cititorii.
– Scuza creativitatii în justificarea notelor scazute sau folosita, ca raspuns, la contestatii.
Sugestii:
– Criteriu de penalizare separat pentru articole cu greseli gramaticale (nu ma refer la lipsa unei litere sau a semnelor diacritice, un cuvânt scris eronat) ci la formulari gramaticale incorecte, cuvinte scrise despartit sau legat atunci când ar trebui scrise „al contrario”, conjugari ale verbelor etc. etc. Greseli pentru care un elev, la scoala, nu ar fi iertat, daramite un blogger care publica un articol pentru sute de cititori. Ma includ aici si pe mine, pentru ca stiu, si recunosc totodata, ca ar trebui sa mai pun mâna pe gramatica limbii române. Dar cum recunosc eu, ar fi o chestie de bun simt s-o faca si altii, iar juriul sa fie mai drastic la acest capitol.
– Limitarea accesului juriilor pe platforma SuperBlog doar la  pagina de notari a probei pe care o jurizeaza, reducându-se astfel posibilitatea influentarii notarii în functie de topul clasamentului.
– Interval de 4 zile între probe.
Spuneam ca revin la Grup. Grupul SuperBlog este unul dintre cele mai active grupuri în care m-am înscris. Desi în Regulamentul Grupului se stipuleaza ca membrii nu pot publica si „aglomera” cronologia paginii cu alte postari sau comentarii care nu tin direct de probe si concurs, este destul de greu sa te orientezi si sa citesti notificarile importante. De la o mica postare sau un comentariu nevinovat, se porneste o avanlansa de sute de idei, raspunsuri, poze, videouri s.a.m.d. asa încât cel ce a initiat o discutie ajunge, în final, sa fie acuzat de spam.
Prietenii se leaga în Grup, dar comentariile si distribuirile articolelor membrilor se fac într-un cerc foarte restrâns. Enorm de greu vei obtine un Like, Share sau comentariu din partea membrilor grupului la un articol înscris în concurs. Pe de o parte, înteleg si mi se pare normal ca bloggerii care se cunosc de atâtia ani sa se sprijine reciproc. Pe de alta, mi se pare un mod egoist de a-i trata pe noii veniti. Trecând peste aceste mici observatii, îi consider SuperSimpatici si sper sa-i întâlnesc pe câtiva dintre ei în carne si oase.
Cam atât am avut de spus.
Par mai multe partile negative si mai putin bune, mai ales daca le însumezi cu sugestiile. Dar, nu uitati de proverbul cu buturuga mica… !!!
Pentru mine, SuperBlog a fost o experienta pozitiva si sper sa am în continuare puterea, inspiratia si timpul necesare pentru a participa la urmatoarea editie.

Scrisoare catre Mos Craciun

Pentru o mai buna calitate a imaginii, v-as recomanda vizionarea videoului în Youtube.

Nu stiu daca ar mai fi de adaugat ceva. Este prima competitie serioasa la care am participat. Competitie-maraton as putea spune. Doua luni în care am scris 24 de articole. Unele mai bune, altele mai putin bune. Nu am atins toate obiectivele pe care mi le-am propus, ceea ce ma face sa continui sa lupt.
Am trait la SuperBlog momente de bucurie, tristete, fericire si deznadejde. Putine din activitatile mele online de pâna acum mi-au recompensat în vreun fel emotiile. M-am „consumat” fara sa primesc ceva în schimb. SuperBlog însa, m-a ajutat sa descopar o alta forma de a-ti petrece timpul în fata computerului: educativa, creativa, folositoare si disciplinata. M-a învatat sa ma implic, sa ma dedic si sa respect termene, ceea ce înseamna enorm pentru cel ce doreste sa adune cititori fideli pe Blogul sau. 
Eu nu pot face comparatie între SuperBlog si alte site-uri de acest gen. Stiu doar  ca o sa-i simt lipsa pâna la editia urmatoare. 
Profit de ocazie sa multumesc tuturor, de la organizatorii competitiei, partenerii media sau blogurile care sustin SuperBlogul, pâna la sponsorii si prietenii care au vizitat si apreciat „Femeie, simpla femeie”.

Daca v-am convins, vizitati, votati si înscrieti-va la SuperBlog 2015 în 
„Competitia care uneste suflete si daruieste emotii 
pe tot parcursul anului ” !

Universul SuperBlog
Universul SuperBlog

Vizitati%20SuperBlog%20!

Articol înscris la proba nr. 24 a concursului SuperBlog 2014.

Colormetrul sentimentelor. Emotii de iarna…

Mai are sens sa scriu care-i sursa fotografiei ?

Ce culoare ai alege pentru a-i spune, într-o zi de Decembrie, cât de mult îl iubesti ?

Bag mâna-n foc ca ai alege rosul cel mai aprins dintre rosuri. Cel mai înfocat. Culoarea sângelui înfierbântat ce-ti strabate venele, culoarea inimii care-ti salta în piept numai la gândul ca azi va îmbraca „camasa neprihanitului” doar pentru tine. Culoarea capsunii rascoapte asezata cu migala pe frisca proaspat batuta sau a ciresii de pe prima felie de tort. Acel tort pe care mintea ta îl taie în jdemii de bucatele pentru invitatii la „marea unire” a sufletelor voastre. Culoarea pasiunii, dorintei, senzualitatii. Culoarea rujului cu care-si decora mama buzele si pe care l-ai încercat de atâtea ori în copilarie…
Da, ai ales bine ! 
Ai ales culoarea pe care o aleg, zi de zi, milioane de îndragostiti. Milioane de rostitori ai frazei clasice. Ai ales sa fii una dintre cele care spun simplu, cu aceleasi buze purpurii ca ale mamei, „Te iubesc!”.
Dar daca i-ai spune-o cu albastru ? 
Albastrul jeans-ului pe care-l porti cu drag la orice ora, în fiecare zi, la scoala, la petreceri, la discoteca si, mai ales, la întâlnirile cu el. Albastrul mareei, care-i pune inima pe jar cu acel perpetuum dute-vino (ma iubeste-nu ma iubeste) si de care numai Luna e „vinovata”.  Cu acel albastru al infinitului, mai infinit decât propriul sentiment pe care rosul, obosit de-atâta uzanta, nu mai reuseste sa-l descrie. Albastrul cernelei cu care desenai pe foaia alba de extemporal inimioare, schitai teorema iubirii, desi enuntul testului ti-o cerea pe cea a lui Pitagora. Albastrul secretului, iubirii ascunse… Albastrul profunzimii trairilor si al emotiilor…
Eu as alege diferit de tine. I-as spune solemn: „Your Highness, cât de mult te iubesc !” I-as spune-o atât de nobil, de princiar…  în nuanta de albastru-royal.
 
Ce culoare ai alege daca ar trebui sa-i spui, într-o zi de Decembrie, cât de mult iti este dor de el ?
Probabil a-i alege negrul. Negrul noptilor fara sfârsit, negrul momentelor de furie si mânie ce te exalta atunci când nu-ti este prin preajma. Negrul momentelor care-ti întuneca mintea de atâta dor, pâna la a îndolia acel „Te iubesc”. Negrul durerii, negrul singuratatii… Negrul umbrelor ce  contureza silueta omniprezenta a celui pe care-l iubesti. Negrul cel mai negru care i-ar sopti, printre culorile vii, cât de mult suferi fara el. Iar pe de alta parte, „Enjoy your dark side„…
Iarasi ai ales bine ! Locul tau nu-l va lua niciuna. Niciuna din toate cele care au ales ca tine. Dar ce te faci cu cea care ar alege alta culoare ?
Eu as alege verdele sperantei. Verdele primaverii, verdele care retrezeste la viata „natura” sentimentelor. Verdele meditatiei, echilibrului. Verdele lui Ricky King… Verdele care aduna momentele frumoase într-un saculet de pânza parfumata care te îmbie parca, soptindu-ti: „Go get them, girl” ! Sunt ale voastre ! Retraieste-le ! Si as deschide saculetul de câte ori ar fi nevoie ca sa-mi sting dorul. L-as deschide pâna când as auzi vocea lui strigând de la jumatatea drumului: „Honey, I’m home” !

Verde – Ricky King
Ce culoare ai alege când zurgalaii saniutei îti canta „Santa’s here„, acoperind trosnetul taios al biciului care vestestea odinioara sosirea lui Mos Craciun încarcat de daruri ? Când afara sufla crivatul, iar tu te joci cu degetul topind, una câte una, stelutele de gheata de pe geam. Când asteptarea-i lunga. Atât de lunga încât te podidesc lacrimile gândindu-te ca nu mai vine sau ca mica ta „atentie” nu-l va impresiona pe Iubi. Si apoi îl zaresti în departare, iar zâmbetul lui îti spulbera, ca prin farmec,  orice îndoiala si sufletul ti se umple de aceeasi bucurie copilareasca, nostalgica, pe care o cunosti de demult. Pe care o aveai si tu cândva… atunci când desfaceai curioasa toate cadourile de sub brad.
Îti spun eu. Ai alege între verdele „Tannenbaum”, „Tree’s Rock”  sau rosul caciulitei Mosului. 
Nu-i rau, sunt culorile traditionale ale Craciunului. Dar eu as alege altfel. 
As alege cenusiul „It’s freezing out there„… Cenusiul urmelor pasilor nostri prin zapada de un alb imaculat. As alege griul cenusei din caminul sobei la care ne-am strâns în brate înfrigurati în prima noapte de iarna. Cenusiul papuceilor de casa pe care bunica i-a crosetat cu atâta dragoste pentru el, iubitul meu. Cenusiul penelului magic care picteaza curcubeul într-o zi de Decembrie, la lumina palida a felinarului refractata în fulgusorii de zapada. 

Colormetrul sentimentelor

Eu as alege sa-mi exprim emotiile de iarna cu gama de lacuri Farmec Collection 2014. Colormetrul sentimentelor mele. Le-as lasa pe ele, culorile, sa vorbeasca în numele meu. Si când au terminat de spus, mi-as uni mâinile si m-as ruga la Dumnezeu ca alesul inimii mele sa nu fie cumva daltonist.

Aflati mai multe despre colectia de lacuri Farmec pe Pagina Facebook a acestora.

Articol înscris la proba nr. 23 a concursului SuperBlog 2014, proba sponsorizata de Farmec.

Cât de des avem o a doua sansa?

Don’t Text and Drive ! 

Iata-ne ajunsi aproape de sfârsitul competitiei SuperBlog 2014. Am scris pentru voi cu pasiune, cu emotii amestecate – de la nostalgie si lacrimi, pâna la bucurie si extaz.

Mă respirai
şi mă izvorai
din emoţii
neştiind că mâinile
se risipesc
în amintirile
pământului.*

Mi-am pus sufletul, ca o carte deschisa, în mâinile fiecaruia dintre voi. Am scris despre lucruri importante sau mai putin, am scris proza sau versuri… am scris dimineata, la prânz si seara. Cu fiecare articol pe care am reusit sa-l pun online am întors înca o pagina a „vietii” mele de bloggerita.
Ajunsa la acesta proba, m-am blocat. Mi s-a facut frica. De aceea cred ca acest articol este piatra de încercare a tuturor capacitatilor mele de „purtator de cuvânt”.  Mi-au trebuit cinci zile sa încep sa-l scriu. Si l-am scris cu inima îndurerata. Voua va cer doar cinci minute sa-l cititi si alte câteva sa reflectati putin asupra lui.

As dori, totodata, ca acest articol sa va deschida bine ochii asupra unei crunte si triste realitati, iar mottoul lui sa va fie calauza, înger protector si regula de baza a unei conduite responsabile, ori de câte ori va veti aseza pe scaunul soferului, sau cel din dreapta, sau chiar pe bancheta din spate a masinii, atunci când circulati singur sau în compania prietenilor, atunci când volanul masinii devine cercul vietii pe care îl tineti chiar în mâinile voastre.

M-am alaturat campaniei initiate de Toyota România, cea care – pe de o parte – ne-a prezentat cu mândrie noile modele de autoturisme, ne-a bucurat si încântat cu sloganurile „Go Fun Yourself” si „Yaris în orasul tau”, iar – pe de alta parte – ne atrage atentia asupra uneia dintre cele mai periculoase „distractii” la volan: mobilul.

Urmariti, va rog, videoul cu experimentul realizat de Toyota România în luna iunie 2014.

 

Asadar, România se afla, de câtiva ani, în topul Uniunii Europene la accidentele rutiere soldate cu deces de persoana. Probabilitatea producerii unui accident rutier în timp ce soferul utilizeaza telefonul mobil este de 400 de ori mai mare decât în alte situatii, viteza de reactie a unui tânar de 19 – 20 de ani reducându-se la cea a unei persoane în vârsta de peste 70 de ani.  Este, deci, de a ajuns o singura secunda – timpul în care-ti controlezi din priviri telefonul – pentru a se produce un accident grav. Nu va considerati imbatibili la volan ! Nici nu gânditi ca voua nu vi se poate întampla, pentru ca exact acest mod de gândire conduce la lipsa unei atitudini corecte.  Exact cu aceasta fraza pornesc la drum – zi de zi – mii de tineri care sfârsesc, din nefericire, prin a fi victime sau a face victime în trafic.Ma uitam pe câteva site-uri cu altfel de statistici. Este absolut înspaimantator ! Mai mult un sfert din accidentele fatale din ultimii ani s-au produs, în întreaga lume, din cauza telefonului mobil.

Unul dintre cazurile „mai fericite” care mi-a atras atentia si care a fost destul de mediatizat, este cel a domnisoarei Liz Marks (20 de ani în prezent).

Liz era o tânara studenta… o tânara careia „mama natura” i-a fost mai mult decât generoasa. O tânara care facuse deja primii pasi în lumea modei si care avea toate sansele sa aiba o cariera stralucita. Câteva secunde de neatentie au pus capat visurilor ei pentru totdeauna.

 

Don't text and drive!

 

Va redau pe scurt povestea trista a acesteia, asa cum ne-a relatat-o chiar ea.

„Mi-aduc aminte de vremurile în care stateam închisa în casa si-mi repetam în gând  «Nu am pe nimeni». Prietenii au fost lânga mine la început, dar dupa ceva timp s-au retras. Înainte de accidentul de masina, mergeam peste tot cu prietenii si colegii: la petreceri, bowling, întreceri între licee…  Eram o eleva buna, un model de urmat. Aveam popularitate în liceu, asa ca mi-a încercat norocul si în lumea modei. Utilizam telefonul mobil în fiecare secunda, în fiecare minut, în fiecare ora de parca, daca n-as fi facut-o, as fi fost exclusa din grup, nu as mai fi putut sa tin legatura cu prietenii mei sau cu oricine m-ar fi cautat. N-as mai fi simtit pulsul vietii sociale online sau a oricaror alte mijloace media de comunicare.  Fara telefonul mobil m-as fi simtit pierduta. N-am luat în seama niciodata avertizarile si sfaturile de genul «Nu scrie în timp ce conduci !» pentru ca nimeni nu le lua în serios. Toti faceau la fel, asa ca mi-am spus «e totul în regula…». Credeam ca sunt invincibila. Dar m-am înselat amarnic. Consecintele accidentului pe care l-am suferit sunt: orbirea partiala, faptul ca nu mai disting mirosurile, nu mai aud bine – datorita fraturarii unui os în urechea interna -, canalele glandelor lacrimale îmi sunt distruse – ochii mei ne mai producând lacrimi – si insomnia, neputând adormi fara medicamente tranchilizante. Dar partea cea mai greu de îndurat de dupa accident, a fost faptul care am ramas singura. Toti colegii mei erau la liceu… eu nu puteam sa mai conduc masina, sa merg la scoala si, desi la început îmi erau aproape, usor-usor au obosit. I-am obosit cu problemele mele”. (traducere neoficiala)

O viata ruinata pentru un citirea unui mesaj. Ironia soartei ! Mesajul era semnat… „Mama”!

Ma adresez prin acest articol tuturor celor care conduc. Nu îngrosati statisticile ! Gânditi-va ca povestea tinerei Liz nu este singura. Mai mult decât atât, daca Liz a avut norocul sa supravietuiasca   – desi nu cred ca vreunul din voi si-ar dori prea mult o astfel de viata – multe victime au pasit pe drumul neîntoarcerii. Gânditi-va la voi în primul rând, si-apoi la cei pe care-i lasati îndurerati în urma voastra sau la toti cei carora le luati dreptul la viata într-o secunda de neatentie.

Ma întreaba deseori prietenele de ce nu insist ca fiul meu sa-si ia carnetul de conducere. Va raspund sincer. Prefer sa nu aiba deocamdata pentru ca si el, ca si Liz, ca si alte milioane de tineri din generatia nascuta cu castile la urechi, doarme si se trezeste cu telefonul mobil.
Sigur, asta nu-mi garanteaza câtusi de putin ca poate circula – chiar si ca pieton – în siguranta pe strazile publice atâta timp cât exista în jurul lui iresponsabili la volan.

Uitati de telefoanele mobile în timp ce conduceti ! Asigurati-va ca nimeni si nimic nu va poate distrage atentia. Nu va aventurati constienti în acel tunel sumbru, cu sens unic, pentru ca nu este întotdeauna lumina sau cale de întoarcere la capatul lui ! Bucurati-va de sansa pe care o aveti acum si traiti-va viata cât mai corect cu putinta !

“La urma urmei, cât de des avem o a doua sansa?”
(Jay Asher)

Articol înscris la proba nr. 22 a concursului SuperBlog 2014, proba sposorizata de Toyota Romania.

Sigla Toyota


(*)  Poezie scrisa de Stefania Pavelescu

„Batrân, obosit si atât de trist”

Sursa foto: intrenoaptesizi.wordpress.com
Nu este cu adevarat fericit cel ce o spune cu ochii aplecati, cu privirea în pamânt. Si am întâlnit în viata mea atâtea persoane care, chipurile, sunt fericite. Dar viata m-a legat sufleteste mult mai mult de acele persoane care-ti spun cât sunt de triste, privindu-te în ochi. Cerându-ti parca ajutorul.
Pentru ca nu e o rusine sa fii trist. Este starea afectiva de care se leaga atâtea emotii. O stare la fel de naturala ca si bucuria, deci nu trebuie reprimata.
Trebuie însa vazuta ca un semnal de alama, ca pe o reflexie asupra propriei tale persoane si a motivelor ce te-au adus în acea stare si, mai ales, ca pe un îndemn la actiune, la corectie, pentru ca în spatele tristetii se pot ascunde emotiile negative: durerea, mânia, invidia, frustrarea sau chiar frica.
Emotiile negative fac parte, asadar, din „setul complet de emotii” cu care a fost cadorisita rasa umana. Fara ele nu am fi oameni.
Tristetile pot îmbraca forme diferite, la fel cum se pot manifesta diferit de la persoana la persoana. O stare de tristete care devine un mod de viata, se prelungeste pe o perioada mare de timp, poate fi daunatoare atât sanatatii, cât si vietii sociale, în general. Multe persoane triste se autoizoleaza ori sunt izolate, pur si simplu, de ceilalti, acestia ferindu-se de tristete ca de o „boala molipsitoare” si, prin urmare, nedorita de nimeni.
Astfel, tristetea prelungita începe sa se resimta individual, spre deosebire de bucurie, care se traieste în grup.
Dintre toate tristetile, am sa ma opresc la cea mai greu de suportat: cea provocata de moartea unei persoane dragi. La durerea profunda, golul si desertaciunea pe care le lasa în urma sa cel ce se duce.
Am sa va povestesc un caz real. Un caz din familia mea.
Tanti Leana si unchiul Gigi. Asa i-am cunoscut, asa i-am numit toata viata, desi erau matusa si unchiul mamei mele.
Viata le-a surâs la început. Le-a oferit tot cei mai bun pe lume: dragoste, iubire, întelegere si respect. Le-a oferit, apoi, doi copii pe care-i iubeau cum numai parintii adevarati stiu s-o faca.
Romica si Gabriela erau totul pentru ei. La numai 9 anisori, Gabriela i-a parasit. Nu am sa intru în amanunte. Am însa imaginea ei în minte. Avea vârsta mea când s-a stins din viata.
Am fost atunci martora celei mai cumplite dureri. Dar am înteles cu adevarat durerea lor dupa ce am fost mama.
Tanti si unchiul nu au mai fost niciodata aceleasi persoane. Durerea si tristetea au pus stapânire pe viata lor, desi îl aveau înca pe Romica. Cât ar fi încercat sa treaca peste momentul fatal, nu reuseau si cadeau din nou în depresie.
Starea lor prelungita de depresie si-a pus amprenta si pe viata fiului lor. O mana care s-a întins si care a devorat tot ce-a întâlnit în cale. Relatia dintre cei doi s-a racit, persoanele din jurul lor s-au retras, familia i-a lasat sa-si plânga soarta.
Acum un an am aflat ca a murit si Romica. S-a sinucis, lasând în urma pe cei doi care i-au dat viata. Lasându-i, în continuare, în prapastia tristetii si depresiei în care îsi „traiau” ultimele zile.
Dupa câteva luni a urmat tanti Leana. I-a spus unchiului, în putinele momente de luciditate pe care le mai avea, ca „o asteapta acolo sus copiii”… si s-a dus.
Am întrebat-o pe mama cum se mai simte unchiul. „Batrân, obosit si atât de trist” mi-a raspuns.
Mama a fost – si este – singura fiinta careia unchiul a reusit sa-i vorbeasca deschis despre tristetea sa, dupa aproape 40 de ani de suferinta. „Nu ma mai simt singur de când mi-am deschis sufletul”, i-a spus mamei. „Ma simt din nou ca atunci când le auzeam glasurile cristaline, râsetele în hohote si strigatele care umpleau casa de fericire. Ma simt împacat si cu ea, cu Leana mea, pe care am iubit-o pâna în ultima clipa. Ea ar fi împartasit durerea ei cu altii, dar eu n-am lasat-o. Îmi dau seama acum cât am gresit”.
Reprimarea emotiilor, mai cu seama a celor negative, ca si exprimarea exagerata a acestora, pot avea urmari grave, fatale pentru toti cei din jurul tau.
Exprima-ti tristetea, furia, mânia, durerea … dar nu le lasa sa te stapâneasca. Exista astazi atâtea modalitati în care poti beneficia de ajutor. Exista comunitati de oameni care traiesc emotiile odata cu tine. Si nu te vei fi niciodata singur atâta timp cât vei accepta ajutorul lor.
Nu-ti trai viata regretând, simtindu-te vinovat sau reprosându-ti tardiv ca nu ai facut ceea ce ar fi fost normal sa faci: sa comunici ! „Sentimentul de vinovatie este cel mai apropiat tovaras al mortii” ! (Coco Chanel)
Accepta-ti tristetea, macar pentru faptul ca fara ea n-ai putea sa întelegi ce este fericirea. N-o lasa însa sa-ti puna „interzis” pe bucatica de strada pe care o mai ai de parcurs. Pe strada pe care, într-o zi, va rasari din nou soarele tau.

Articol înscris la proba nr. 21 a concursului SuperBlog 2014, proba sponsorizata de Komunomo.com