Avem nevoie de-o campanie! Noi, nu „ei, puținii”…

 Eu, ei… noi

Avem nevoie de-o campanie! Noi, nu "ei, puținii"...
Avem nevoie de-o campanie! Noi, nu „ei, puținii”… sursa foto: frontstream.com

 

M-am încăpățânat mult timp să cred că fiecare dintre noi avem un anume sens pe acest Pământ. Că fiecăruia i-a fost atribuită o sarcină, i-a fost dăruită o șansă și i-a fost indicat un drum. Un drum pe care, mai devreme sau mai târziu, îl descoperă și-l urmează până la capăt, până la îndeplinirea sarcinii.

La fel, mi-am spus că pornim toți, fiecare pe drumul lui, cu aceleași atuuri în traistă. Dar, viața mi-a demonstrat de multe ori că greșesc. Că acelora, ce Dumnezeu le ia, pe de o parte, le dăruiește înzecit pe de alta.

Tot viața mi-a arătat că Universul nostru se rotește în jurul fiecărui „eu” construit cu migală, cu îngăduință, cu asiduitate. La început, construit de părinții noștri, după modelul propriilor visuri, apoi, de fiecare dintre noi, după modelul societății. Iar societatea nu încetează să construiască noi „modele”, fără, însă, a le susține concret.

Am învățat, astfel, că nimic nu e mai important decât un „eu” cât mai bine construit.

Ați observat, oare, că aproape de fiecare dată când deschidem gura să rostim ceva începem cu „eu”? Că în jurul „eu-lui” gravitează viața de zi cu zi, planurile de viitor, visurile și dorințele fiecăruia dintre noi?

 

Campanie de sensibilizare, schimbare a percepției și mobilizare

 

Articolul de astăzi ar trebui să fie despre umanitate, generozitate, caritate… despre proiecte care să întoarcă fața Lumii către „ei”. Către cei de al căror „eu” am uitat. Ori, alfel spus, acei „eu” care nu mai au loc de „eu-rile” noastre. Cei pe care i-am marginalizat, i-am exclus, i-am închis într-o castă. Cei în jurul cărora am ridicat un zid mai rușinos decât cel al Berlinului.

„Ei” sunt persoanele speciale, cu nevoi speciale. Sunt puțini… cantitate neglijabilă, ar zice unii. Socotind, însă, după calitățile pe care le găsești în acel fiecare „eu” dintre „puținii ei”, balanța s-ar înclina considerabil. Vorbind de acele suflete pure, inocente, care sunt capabile de atâta dăruire, ambiție, determinare și iubire, pleci capul, dacă ești Om, și te întrebi care dintre „eu-uri” au nevoie de ajutor, de fapt.

În timp ce eu mă lupt cu mine, îmi pun piedici, mă demoralizez și renunț, persoanele speciale avansează. Încet, dar sigur. Nu abandonează cursa la jumătate și se bucură de fiecare pas mărunt pe care reușesc să-l facă. Nu sunt, atunci, de tot respectul? Nu sunt ei cei de la care am putea învăța ce este acceptarea, ce înseamnă cu adevărat implicarea?

Îi aud pe mulți spunând că le este milă de ei. „Milă” mi se pare cel mai nepotrivit cuvânt pentru a-i caracteriza sau a-ți motiva, eventual, încercarea de a-i ajuta ori privi altfel.

Îi judecăm după puținul care le lipsește (mă refer aici la handicap), fără să fim în stare să vedem cât de mult au în plus față de noi.

Și, pentru că nu fac excepție, mă trezesc lăudându-mă în sinea-mi:
Eu nu am o cauză, am mai multe…
Eu nu am un suflet, am mai multe…
Eu nu mă implic o dată, ci de mai multe…

Adevărul este trist. Eu nu fac nimic, dar, după mine, le-am făcut pe toate! Le-am început și le-am abandonat în stilul meu caracteristic. Foc de paie!

Da, acțiuni spontane, sporadice, atunci când am avut, am putut. Generozitatea și caritatea trebuie să fie, însă, o constantă, ca să poți spune cu mâna pe inimă că te-ai implicat. Noblețea și actul dăruirii ar trebui să nu fie întinate și condiționate de ceva anume. Și, mai ales, ar trebui să nu aștepte vreodată vreo recompensă.

Teoretic, este atât de ușor. Sunt sigură că mulți dintre noi au trimis măcar o dată în viață un SMS pentru…, au contribuit cu cele necesare în susținerea diverselor campanii, au făcut voluntariat, au semnat petiții… sunt puțini, însă, acei care s-au dedicat și s-au oferit cu totul cauzei.

Cum nu mi-am găsit încă menirea, mă alătur sfios celor cărora li s-a arătat deja. Cum nu am găsit calea, profit de cele bătătorite de pionierii diferitelor cauze.

Dar, dacă într-o bună zi acei „puțini„, de care vă vorbeam mai sus, vor iniția o campanie pentru noi, cei cu sufletele învinețite, cum frumos spunea dna. Feher pe blogul ei (într-un alt context, desigur), voi lăsa totul în urmă și mă voi alătura lor. Pentru că, din păcate, noi avem un handicap, nu ei. Noi ne plângem soarta, nu ei. De la noi curg lacrimi-râuri fără motiv, în timp ce ale lor se îneacă, fără zgomot, fără valuri, în oceane pline de speranțe deșarte.

 

Avem nevoie de-o campanie! Noi, nu „ei, puținii”…

 

 

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018,
la proba sponsorizată de brokerul de credite
AVBS Creditwww.avbs.ro,
compania de intermedieri credite bancare numărul 1 în România,
după cifra de afaceri, în topul companiilor cu capital 100% românesc, în domeniul brokerajului bancar.
Visează… Obține cu AVBS!

 

 

Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt!";
Autor la "Scurt(-)Circuit".
Social:

S-ar putea să-ţi placă şi:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri"; Autor la "Pe cuvânt!"; Autor la "Scurt(-)Circuit".

6 thoughts on “Avem nevoie de-o campanie! Noi, nu „ei, puținii”…

  1. Te alături mie, mereu! Mie, altora… uneori neuştiută, alteori înflăcărată, dar niciodată plutind deasupra tuturor. E o calitate! Cred că nu suntem făcuţi toţi să ne dedicăm unor manevre în masă şi că le stăpânim, de fapt, pe acelea care ne umplu sufletul în tăcere. Ori fiindcă ne doboară statisticile de proşti pe metru pătrat (da, intră şi în noi, la un calcul rapid!), ori fiindcă detestăm încorporările.

    Aşa că, poate că tu crezi că ai nevoie de o campanie, dar eu cred despre tine că o campanie are nevoie de tine. Oricare! A mea, spre exemplu! 🙂

    Succes! 🙂

    1. Eu nu am palmares. Si apoi, daca ar fi sa am vreodata, l-as tine departe de statistici, de false propagande, de manipulatori. As face, cum zici tu… as sadi faptele bune în sufletul meu – si al altora daca-as putea – cu speranta ca, în fiecare an, le-ar da noi vlastare.

  2. Ştii expresia „Greu la deal cu boii mici și la vale cu juninci”- Despre asta este vorba. Din păcate, la noi se mișcă greu de tot lucrurile. Doar prin colaborări excelente, alături de oameni sufletiști, specializaţi, posibil să reușim. Imi pare rău… că te dezamăgesc, Dana. Nu prea se ȋntrezărește nimic la orizont. Trebuie să-i trezim noi și pe altii. Ne apucăm să sădim acele fapte bune și așteptam rezultatul.

    1. Voi, cei de acasa, ati putea redirectiona acel 2% din impozit catre ONG-uri cu activitati si rezultate vizibile. Stiu, mi-ai spus ca deja ai completat formularul de anul asta, dar poti, la rândul tau, sa-i convingi pe ceilalti. E un început.

      Pe cei mai multi îi aud ca „de-abia se descurca ei, cum sa-i ajute, atunci, pe cei din jur?”

      Eh, uite, aici se rupe lantul filantropic. Sa arunci un os unui câine, dupa ce te-ai îmbuibat tu cu carne, nu este un act de caritate. Dar, dimpotriva, este când împarti osul cu el, amândoi lihniti de foame fiind. Cu alte cuvinte, scuza ca „nu am nici pentru mine îndeajuns” este un fals motiv pentru a nu ajuta. În plus, sunt atâtea forme de ajutor în care nu banii sunt cei mai importanti.

Spicuiește, rogu-te!

%d blogeri au apreciat: