Amintiri craciunaresti

Ornam bradul pe 22 seara. Brad natural. De plastic nu ne permiteam. Globuletele de altadata erau pe cât de simple, pe atât de frumoase. Îmi plac, fara discutie, si cele de acum, dar parca gândul îmi zboara la micile figurine de sârma rasucita, la mosii, renii, oamenii de zapada pe care-i pliam dupa folosire si-i aranjam în cutiuta magica pentru urmatorul Craciun. 

Beteala si ornamentele mai stralucitoare au aparut dupa, asa încât faceam lanturi kilometrice de hârtie colorata cu care împodobeam bradul. Apoi, fulguletii de vata, beculetele (la care montase tata un fel de sistem de aprindere pe faze care se asemana cu cel al instalatiilor de azi) si bomboanele fondante, dure, fara urma de ciocolata, în care ne rupeam dintii cu atâta placere.

Casa mirosea a cozonaci. O batea, o azvârlea, o întorcea pe toate partile si juca ore si ore cu pumnii în ea. În coca cozonacilor îsi revarsa mama tot amarul anului… si, de atâta amar, cozonacii ei cresteau si erau mai pufosi si gustosi decât oricare altii. Cred ca era singura oara când mama facea uz de forta. Îi tineam ligheanul toate trei si, chiar si-asa, mai salta de pe masa uneori.
Sarmalele, piftia si salata „de boeuf” nu lipseau desi, la vremurile alea, noi nu faceam pasiune pentru ele.

N-aveam casetofon, n-aveam programe de sarbatoare la televizor, n-aveam nici caldura în casa… dar simteam magia Craciunului în fiecare secunda a vacantei de iarna.
Mi se parea atât de mare bradul! Dar cât de mare ar putea fi un brad cocotat pe o servanta de sufragerie ? Eram noi mici…
Serile care urmau dupa faimoasa actiune de împodobire a bradului erau seri de mars în coloana, în patru labe, de la „camera copiilor” pâna în sufragerie, strabatând luuuungul coridor de 2 metri jumatate si culminând cu actiunea de „extragere” a continutului din ambalajele colorate pe care, evident, le rearanjam si le lasam în pom. Marsul avea si coregrafie. Faceam trei pasi mici si, la al patrulea, aruncam piciorul în spate. Trebuia sa ne coordonam perfect miscarea, ceea ce de foarte putine ori reuseam. Câte picioare ne-am luat în gura si eu, si sor’mea mica. Cea mare era mereu în capul coloanei… ce smechera !
Când nu ne reusea coregrafia ne bufnea râsul si doar ce-o auzeam pe mama din dormitor: Lasa-ti bomboanele alea macar pân’ la Craciun !!! O zbugheam în camera, dar pace n-aveam pâna când nu furam macar o portie, adica una pentru fiecare. Dupa un mars esuat, urma tragerea la sorti a pradatorului. Cadea la sorti, de obicei, cea mica. Dupa ce se golea baza, aranjam „zarurile” asa încât sa iasa la pradat cea mare, care ajungea la crengile de sus. La ultima bomboana ne opream. O lasam mamei. Stiam, însa, ca ea o s-o împarta în mod egal la trei, asa cum a facut mereu cu toate cele.
Cadouri ? Da, aveam si cadouri la brad. De cele mai multe ori chestii necesare, rechizite… nu ceea ce visam, dar eram multumite si fericite oricum. 
Cadouri mai consistente aveam de la bunicii din partea mamei. Ne invitau a doua zi de Craciun la masa. Bradul lor era într-adevar mare. De la podea, pân’ la tavan. Îi taia bunicul câteva crengi de la baza ca sa aiba loc cadourile. Când intram în casa, dupa pupaturile si urarile de rigoare, ne duceam la brad si încercam sa desfacem din priviri cadourile. Ne sopteam una, alteia: „Al meu e cel cu bleu” … sau „cel cu roz”, dupa caz. Aveau mereu mandarine si portocale bunicii mei. Nu stiu de unde, cum, dar aveau. Aveau si pick-up. Ascultam colinde de Craciun la ei. Mâncam, dansam, colindam si plecam acasa apoi, cadorisite pâna-n vârful crestetului. Plecam seara si aproape mereu ningea. Vad si acum fulgetii de zapada în putinele felinare care erau aprinse. Stateam o ora în statia troleibuzului, dar n-am fi ratat acea petrecere nici daca ar fi trebuit sa ne ducem si sa ne întoarcem pe jos.
Nu stiu de ce, dar intensitatea trairii acelor Craciunuri nu am mai simtit-o niciodata ca adult. O fi pentru copii Craciunul. Doar pentru ei…  Doar ei se bucura cu adevarat. Noi, adultii, abia asteptam sa treaca sarbatoarea, multumiti ca „am facut-o si p’asta”.