UA-77766388-2

Stai, ca trage mama!

Stai, ca trage mama!
Sursa foto: www.enational.ro

Cea mai mare bucurie pe care o poate avea o mama este, definitiv, reîntâlnirea cu copilul ei, dupa o luuuunga perioada de asteptare. Dupa o multime de gânduri si preocupari legate de aceasta revedere (nu-l mai vazusem pe fiul meu de peste un an), dupa ce era pusa în joc chiar posibilitatea de a mai calatori (eh da, pentru ca-i erau expirate documentele, desi, mama precauta, adica eu, îl avertizase deja cu luni înainte), am avut norocul ca, în final, sa se produca evenimentul.

Se spune în popor „Asa mama, asa copil„, iar noi doi nu facem decât sa confirmam zicala.

Ziua în care ajungea fiul meu la noi era una speciala. Era chiar ziua lui de nastere. Ziua în care împlinea 25 de ani. M-am trezit dimineata si am plecat în cautarea câtorva balonase. Daaa, nu va mirati! Vream sa merg la aeroport cu balonase, confeti si trompete… coif si tot ceea ce-ar fi putut face pe altii sa-nteleaga ca sarbatoream 25 de ani ai fiului meu, 25 de ani de când sunt mama.

Asadar, am cumparat balonase rosii în forma de inimioara (inclusiv pompa, ca sa le umflu), coronite sclipitoare cu „Happy Birthday„, câteva mini prajiturele de la Kioskul din colt si m-am întors repede acasa sa-mi asez recuzita. Am umflat baloanele, dar deh .. nu stateau în „picioare” (si asta ar fi trebuit sa mi-o imaginez, nu?). Am aranjat prajiturele pe platou, dar am uitat sa le bag la frigider… am pieptanat câinele si am plecat catre aeroport. Am montat o floricica din baloanele rosii pe care am lasat-o, în cele din urma, în masina… am renuntat si la coronita sclipitoare asa ca am ajuns „nuda” la locul de asteptare.

Rabdarea îmi era la limita, asa ca m-am protapit în capul benzii pe care ies calatorii cu bagajele. Pe Ricci l-am plasat alui meu, pentru ca-mi rupea mana cât tragea sa intre si el pe banda. Stia ca vine cineva si nu-si ascundea emotia în nici un fel.

Iata ca apare fiul meu… chiote de bucurie (ale catelului) spre deliciul tuturor care asteptau ca si noi, eu… cu lacrimi de bucurie în ochi… el, fiul meu, cu un zâmbet sarmant îmi spune sec  „Mi-am   uitat bagajul!„…

Ohhh, ce durere! Îmi trimisese mama sorici, seminte si mititei si acum sa n-am parte de ei??? Noroc ca-l uitase doar pe banda rulanta.
Nu-i bai. Ne-am dus la Informatii si am rezolvat problema, ca doi oameni maturi si responsabili ce suntem.
Am uitat, deci, si de uraturi, si de balonase… ce mai! Important ca era aici, cu mine, si urma sa petrecem cateva zile frumoase împreuna.

Ajunsi acasa, ne-am pregatit imediat sa mergem la restaurantul unde rezervasem o masa, cu o zi înainte. Rugasem pe prietenul nostru sa ne aseze masa mai festiva, asa … îi spusesem, de altfel, si numele baiatului meu, asa încât, la desert, sa scrie si el ceva acolo pe farfurie, fie si în italiana, ca fiul meu întelege. Apropo’… mi-a spus odata, ca daca mai vine de câteva ori în Germania, învata la perfectie  italiana!

În restaurant doar trei-patru clienti. Era marti si, în plus, ploua de rupea afara. Cautam cu privirea masa festiva… În fine, ne-a asezat seful la una care avea ca decoratiune platouri argintate sub farfurii si am început dezmatul. Pardon, ospatul: aperitive, fripturi, salate… n-am mai ajuns la desert pentru ca eram plini deja, asa ca s-a dus si faza cu scrisul urarilor pe farfurie!

Ne-am întors acasa. Era, daca nu ma-nsel, ziua în care juca Germania contra Braziliei. 7-1 pentru Germania, bombeee, tiribombee, trompete si muzica!!! Se asorta perfect festa Germaniei cu a noastra, care era mai putin zgomotoasa.

Zilele urmatoare a plouat cu carul. Am iesit doar la mici cumparaturi. Sfârsitul de saptamana, însa, se anunta mai cu soare, asa ca am planuit ad-hoc o mica evadare. Si unde sa mergem? Pai cu ajutorul pretios al lu’ Google Maps, s-a orientat mamuca si a gasit un loc, prin mijlocul Germaniei, unde prognoza vremii indica soare si temperaturi mai ridicate. La Hanovra, acolo am decis sa mergem.

Am facut bagajele si am plecat în mare graba. Sunt aproape 300 km de la noi pana la Hanovra. Am ajuns pe la patru dupa-amiaza si-i dam bataie sa ajungem repede la un hotel. Aveam pregatita listuta cu adresele. La primul la care ne-am oprit ni s-a parut scump, asa ca ne-am dus la al doilea unde, de fapt, am platit mult mai scump ca la primul!
Ce mai conteaza! Am luat doua camere, desi, sincera sa fiu, puteam dormi toti trei lejer într-una. Fiecare camera avea în jur de 40-50 de metri, un pat dublu si unul single…
Am platit si pentru Ricci, am platit si micul dejun… putea deci sa-nceapa sejurul!

Vânzoleala pe coridor de la o camera la alta… Ricci în extaz, noi obositi. Cu toate astea, am profitat deja din prima seara de o mica iesire în centru, am mâncat, evident, la un restaurant italienesc, si ne-am retras la culcus urmând sa exploram vecinitatile a doua zi.

Sâmbata dimineata… începe mamuca grijulie sa-si faca probleme. Copilul, oaspetele de la camera 309, nu se mai trezea. Noi eram deja la micul dejun, batusem la usa lui de câteva ori… schelalaise si Ricci un pic (speram ca macar pe el sa-l auda) dar nimic!
Panica… mamuca grijulie intra în panica!

Am rugat pe cel de la receptie sa sune la camera 309. „Fiul meu este acolo…”, i-am spus receptionerului, cu vadita preocupare. Nici cu telefonul din camera n-am rezolvat, asa ca am trecut la actiune. Am solicitat o cartela pentru camera 309 si am intrat peste el!!!
Direct cu mama în mijlocul camerei s-a trezit bietul copil! L-am lasat, la rugamintea lui, sa mai doarma o ora, timp în care am luat-o usor, într-o mica plimbare, catre centru.

Când ne-am întors la hotel, copilul servise deja micul dejun si era pregatit, deci, de crailâc. Dar cum? Cu pantofi noi în picioare! Dupa un kilometru de mers pe jos, am cautat cu disperare o farmacie sa cumparam plasture pentru calcâie. Eram dispusa sa cumpar toata farmacia, numai sa se simta bine. Alegem doua modele, pansam calcâiele si pornim… unde? Prin magazine, of course! Dotati cu GPS pe telefoane… am gasit magazinul Zara si am purces la cumparaturi. Primele comprese cumparate s-au dovedit a fi inutile, deci am mai cumparat un set si 2 role de leucoplast, ca sa fim siguri ca putem sa mai umblam putin.

N-am apucat sa vizitam prea multe, desi era atât de frumos orasul. Am vazut Gradinile Royale, câteva cladiri, monumente, si apoi, din nou, la restaurantul italienesc si la hotel.

Duminica, ultima zi a sejurului aniversar, am planuit iar, ca o mamuca grijulie, un tur al orasului, de data asta cu autocarul. Urma sa luam micul dejun dimineata, sa predam camerele si sa ne vedem apoi de turul planuit. Când sa coboram la masa, ia bonurile de unde nu-s ! Disparusera…

Am reclamat la receptie si ne-au oferit micul dejun (pe care-l platisem integral la începutul sejurului). Am coborat bagajele în masina pe care am lasat-o în continuare în fata hotelului, si am plecat la autocar sa vizitam orasul. Frumos, chiar frumos … si culmea, toate obiectivele de vizitat erau în jurul hotelului nostru.

La ora pranzului s-a încheiat turul. Ne-am oprit la o terasa în Piata Garii, când, îmi spune al meu copil ca, asa cum îl rugasem, nu a predat cartela camerei. „Fugi, dragul mamei, cu bataturi cu tot!!! Camerele se predau pana-n ora 11,00!” îi spun.

Ce mai! Una peste alta, a fost frumos. Peripetii, ca de obicei, dar amintirile care-ti ramân, îti ramân mereu frumoase…

Mi-am facut datoria de mamuca pe tot parcursul sederii lui în Germania.

L-am întrebat, într-o doara: Ai vazut filmulStai ca trage mama!”??? El îmi raspunde, cu un surâs smecheresc: Nu… De ce ?.

Cine l-a vazut, stie de ce …

La despartire, în aeroport, i-am spus, dupa ce l-am privit lung, „Esti atât de frumos, copilul meu „!
Si revin la „Asa mama, asa copil„… Raspunsul lui m-a uns pe suflet: „Si tu esti la fel de frumoasa, mami!„.

Am plâns … el nu stie. Trist si Ricci dupa plecarea lui…

„La Multi Ani!” fiul meu… ca tot n-am apucat sa-ti spun când erai aici, cu mine.

Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt... de blogger!";
Colaborator la "Chic-Elite".
Social:

Ultimele postari ale lui Daniela (vezi toate)

S-ar putea să-ţi placă şi:

Spicuiește, rogu-te!

Adresa blogului

SPICUIRI (ŞI ATÂT...)

http://spicuiri.ro

Fondator: Daniela Havarneanu

Condiţii de utilizare

©Spicuiri  2014-2017
Toate drepturile rezervate.

Important!
Reproducerea textelor de pe acest blog se poate face doar în limita a 400 de caractere și cu link spre sursă.

%d blogeri au apreciat: