UA-77766388-2

Sper sa nu fie prea târziu

Mi-e atât de greu sa ma înteleg, dar am pretentia ca altii s-o faca.
Ma las uneori purtata de val. De valul mâniei si egoismului si actionez sau reactionez ca atare. Impulsivitatea o fi ea buna pe undeva, dar ceea ce o caracterizeaza mai mult este negativitatea si lipsa reflectarii asupra unei probleme sau actiunii. Altfel spus, este mai mult daunatoare decât folositoare. Iar eu constat despre mine ca am devenit impulsiva. Cica impulsivului nu i s-ar reprosa prea mult rezultatul actiunii sale. Deci ar fi, pe undeva, iresponsabil. Ori exact asta-i paradoxul meu.
Eu sunt perfect constienta si apreciez bine dinainte rezultatul impulsivitatii mele, dar merg pâna la capat.
Cât as vrea sa pot schimba rezultatul, cât regret sau cât ma doare dupa, nu mai are importanta. De cele mai multe ori este tardiv.
De câte ori am dat de câte un defect de-al meu, mi-am spus ca m-am schimbat. Ca viata, ca persoanele, ca situatiile m-au transformat în ceea ce sunt. Nu e deloc asa. Ori aveam deja defectul, dar mocnea acolo asteptându-si rândul sa-si ia „misiunea” în serios, ori calitatile erau predominante asa încât efectele noului defect „capatat” erau minime sau putin vizibile.
Ma plâng mereu ca n-am prieteni. Nici în viata reala, nici în partea virtuala a acesteia. Ca exista si asta, e clar. Când ce-i apropiati mi-au spus ca nu vreau sa am prieteni, am ripostat imediat spunându-le ca nu-i adevarat, „cine n-ar vrea sa aiba prieteni?”. Apoi mi-am luat putin viata la control. Am analizat si concluzia a fost trista. Nici când eram adolescenta, nici tânara, nici mai coapta sau mai matura, nu am avut prea multi prieteni. I-am îndepartat pe toti. Nu stiu cum am facut, dar am facut.
Mi-a fost rusine sa public într-o zi rezultatul unui Quiz despre pretenie. Era dur, dar corect. Raspund mereu cât se poate de sincer la acele stupide întrebari care par fara sens. Dar au. Nu stiu cât de multi dintre voi au fost la vreun psiholog vreodata. Daca ati fost, stiti bine ca întrebarile lor sunt „fara noima” pentru tine si ti se pare ca pierzi timpul raspunzând. El, psihologul, din întrebarile alea fara noima si raspunsurile tale va face aprecierile si, ulterior, va pune diagnosticul. Asta doar ca o paranteza.
Revenind la prieteni, am cautat sa aflu de una singura unde gresesc. Motive care sa nu lege o prietenie pot fi sute, dar care sa rupa o prietenie deja construita, începuta, traita pâna la un anumit punct, nu pot fi prea multe. Si nu cred nici ca trebuie cautate, ca la divort, la ambele parti. Inclin sa cred ca la prietenie vina o poarta, de obicei, doar unul din doi. Excludem aici prietenii în care sunt mai mult de trei, patru persoane legate.
Când nu vrei sa-ti reprosezi o atitudine, vei da vina mereu pe celalalt. Si o vei face pâna când vei fi convins ca asa este. Dispar remuscarile, dispar regretele si tu mergi mai departe cu farâma de constiinta curata.
Încep sa regret ca n-am prieteni si sa am remuscari pâna si pentru simplul motiv ca am mers mai departe fara sa încerc sa rezolv problema.
Regretând, îmi dau seama ca, într-un fel sau altul, ma acuz. Si cred, de data asta, ca au dreptate cei din jurul meu. Nu am prieteni pentru ca nu-i vreau. Sau, mai bine zis, nu stiu sa-i vreau. Iar pe cei pe care i-am pierdut, i-am pierdut din cauza impulsivitatii mele.

Ce m-a facut sa scriu acest articol tocmai acum ? Nu stiu…
Sau nu sunt sigura ca pot sa va fac sa întelegeti.
Probabil ca sunt momente în viata în care nici familia, nici sotul sau cel de lânga tine, nu reusesc sa patrunda acolo, în intimitatea sufletului tau, cum reuseste un prieten. Probabil ca am atâtea de spus cuiva, încât simt lipsa unui prieten. Nu stiu…

Ieri sau alaltaieri, am pus tare si mare o postare pe Facebook ca-mi curat lista de prieteni. Tot în urma unei reactii impulsive la pretentiile mele de a-i face pe acestia sa participe la blogareala mea sau la mesajele de tot c*****’ pe care le scriu. Ce greseala !
Matilda (Veronica) m-a salvat de doua ori pâna acum cu observatii sincere si pertinente. Ca o adevarata prietena.
Pe Facebook prieteni ? Da, poti avea si acolo prieteni. Mai mult, daca acolo nu vei reusi, nu vei reusi nici în viata reala. De ce sa nu analizam si pe invers Facebook-ul sau orice alta retea de socializare ?

Azi am dat de doua articole pe Catchy. Va scriu mereu de ei, pentru ca am citit de foarte multe ori articole interesante pe pagina lor. Unul, era cel care dadea în cap Facebook-ului, celalalt, în care o doamna multumea tuturor prietenilor de pe Facebook care s-au implicat si au ajutat la salvarea unei vieti. Doua articole situate la extreme. Unul acuza, altul lauda.
Mi-am pus o simpla întrebare: Daca situatia era invers ? Daca cea care ar fi avut nevoie disperata de ajutor era tocmai cea care acuza prieteniile pe Facebook ? Daca batrâna salvata ar fi fost mama ei ? Sau bunica ei ? Ar fi pierdut ocazia s-o salveze. Pe ea n-ar fi ajutat-o nici un prieten, fie el si de pe Facebook.

Am gresit si eu, ca si ea. Dumnezeu însa sa ne tina pe gresiti si sa n-avem nevoie de prieteni. Pentru ca acestia exista, de când lumea, numai pentru cei care stiu sa-i aprecieze si sa-i cultive, oricând si oriunde ar putea s-o faca.

Si, apropo’. Multumesc Matilda ! Sper sa nu fie prea târziu…

Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt... de blogger!";
Colaborator la "Chic-Elite".
Social:

Ultimele postari ale lui Daniela (vezi toate)

S-ar putea să-ţi placă şi:

1 Comentariu
  1. Pentru puţin, Daniela!
    Şi nu, când e vorba de prietenie, în general, nu e niciodată prea târziu. Sau cel puţin eu aşa cred. 🙂

Spicuiește, rogu-te!

Adresa blogului

SPICUIRI (ŞI ATÂT...)

http://spicuiri.ro

Fondator: Daniela Havarneanu

Condiţii de utilizare

©Spicuiri  2014-2017
Toate drepturile rezervate.

Important!
Reproducerea textelor de pe acest blog se poate face doar în limita a 400 de caractere și cu link spre sursă.

%d blogeri au apreciat: