UA-77766388-2

Smartul, mai pretios ca Diamantul

Televizor LED Philips 3D, 121 cm (48 inch), Full HD, Pixel Precise HD, 
Ambilight, Dual Core, Wi-Fi, Smart TV
Sursa foto: MarketOnline.ro 

Desi nu eram avute, un Diamant aveam si noi. Si avea carate mai ceva ca diamantul Cullinan. De te-apuca vrednicia sa stergi praful de sub el, îti trebuiau sase mâini sa-l tina si o a saptea sa curete. O caracatita cu sapte tentacule.  Noroc ca eram trei voinice în casa, iar a patra … avea mâinile subtiri.  Avea carcasa de lemn Diamantul nostru. Lemn slefuit. Lucios. Culoarea castanei. Si butonele de, la o apasare mai cu spor, ieseau pe cealalta parte.  Dar ce conta ? Diamant era ! Diamant 253, televizorul copilariei noastre. Il aveam pus pe o comoda de sufragerie destul de înalta desi, când priveam emisiunile, ne asezam ca la cinema – doua în fata, doua în spate – pe covor.  Si tata la masa, încercând sa desluseasca prin sticla goala imaginile fumurii.

Obisnuiam sa ne facem temele înainte de începerea emisiunii la televizor. Programul începea la 19,20 cu Mihaela. V-o mai aduceti aminte ? Fetita aia cu trei fundite sau fluturasi – ce-or fi fost – la cap ?  1001 de seri…
Mai târziu au introdus cei de la TVR în grila si pe Balanel si Miaunel, pe Gopo, pe surorile Zaza (mustele care dansau de rupeau scena). Si festivalul Cântarea României… în care „toate formatiile, toate genurile, toate artele cântau patria, partidul, conducatorul poporului… spre bunastare, fericire, comunism” (citat din prezentarea primei editie a festivalului la TVR). Telejurnalele, care ocupau trei sferturi din programul serii, si sedintele Congreselor al XI-lea, al XII-lea – bine ca s-a terminat cu al XIV-lea -, care ocupau trei sferturi din telejurnal. Grila TV bine conceputa, de altfel, si cenzurata asa încât sa nu cumva sa te poarte gândurile la vreo Rihanna de pe cine stie ce meleaguri democratice si ostile românasilor.
Diamantul nostru, deci, nu stia prea multe la început. O tinea într-una cu „Ceausescu PeCerE !”, cu ropote de aplauze mimate de câteva herghelii de „caluti” din culise si cu magnificele 10 minute de desene animate. 
Sfârsitul de saptamâna era mai norocos însa. Diamantul capata forma de podoaba atunci. Bijuterie montata în aur. În vocile de aur ale Teleenciclopediei. Vocile de neuitat ale Sandei Taranu, Florian Pittis sau Ion Caramitru. Pe “Momentul muzical” a lui Nicolae Kirculescu care si acum m-ar face sa sar de pe scaunul de la computer si sa ma asez în fata televizorului. Era, pe departe, emisiunea mea preferata. Calatoream calauzita de vocile lor prin locuri pe care nu le cunosteam si nu speram sa le vad vreodata în realitate.
Dupa ani de zile, în care numai numele fusese de el, Diamantul nostru avea valoare. Mai un documentar, mai o transmisiune de la Friedrichstadt-Palast. Mai un Demis Roussos si o Nana Mouskouri. Sau Julio Iglesias, iubitul si preferatul mamei…  Mai un film …
Prin 77, mai precis pe 4 martie, data atât de trista în amintirile noastre, urmaream filmul bulgaresc „Dulce si Amar”. Dar nu la Diamantul de odinioara, ci la Sirius. Aveam de-acum „cea mai stralucitoare stea de pe cer”. Albul mai alb, negrul mai negru, mai multe butoane, mai solide … si doua canale. Cu toate astea, nu renuntasem la Diamant definitiv. Îl pusese mama în camera noastra, pe comoda de lemn a recamierului vechi pe care dormeam toate trei precum sardelele.
Când a început cutremurul am sarit de pe covor – mica noastra cinemateca, cum va spuneam mai sus – si am iesit toate în strada. Stateam la etajul patru, asa încât ne-a trebuit ceva timp sa ajungem la parter, si apoi afara, pe partea unitatii militare de peste drum.
De-abia a doua zi am reusit sa reintram în casa. Toate mobilele erau cazute, inclusiv noul televizor care explodase ca o supernova la impact. În camera noastra, pe perne, zacea exact pe locul în care ar fi fost perfect aliniate capetele noastre inteligente (daca am fi dormit la ora fatidica), Diamantul… Cu fata-n jos, dar intact. Ne-am bucurat pe moment ca a rezistat eroic, dar când am realizat ca putea sa ne omoare – ca-n fraza aia „omorâm poporul cu televizorul”* -, l-am dat. Aceea a fost ultima sa „sclipire”. Pe pernele noastre. Dar nestematul, Diamantul 253,  îsi facuse oricum treaba.
Au trecut anii. Primul televizor mai pricopsit l-am avut prin 1993. Incheiasem epoca alb-negru si cu accent pe gri. Vedeam acum imaginile asa cum erau în realitate. Cel putin în ceea ce priveste paleta de culori.
Îmi aduc aminte ca a trebuit sa-l adaptam. Sa-l tragem în banda. Era cu mult mai bun decât ce avusesem pâna atunci. Dar nu perfect. Avea si lipsuri.  Îi lipsea telecomanda. Asa ca am trecut imediat  la generatia urmatoare…
Am luat acum unul mai mare, cu telecomanda evident, Picture-in-Picture si alte îmbunatatiri. Fiului meu îi cumparasem unul mic – ca sa pastram proportia -, cu video încorporat. El nu mai era obligat s-o vada pe draguta de Mihaela. Putea sa-si aleaga din zecile de casete cu desene animate pe care le avea.  Se rulau si derulau  creaturile lui Walt Disney de dimineata pana seara. Pentru el, pentru nepoti, pentru vecini.
Si apoi ? Pai apoi am trecut la cel cu ecran plat si cu DVD. Si înca o data apoi, la acel LCD… pe care-l avem si astazi.
Dar n-am de gând sa ma opresc. Am sa-l am pe cel mai Smart dintre Smarturi: LED, full HD, 3D, Wi-Fi. Am pus deja ochii pe un televizor din multitudinea de oferte gasite la magazinul MarketOnline.ro. Si pentru ca mama îmi povestea acum câteva zile de noile videotelefoane, am sa-i fac o supriza. Am sa-i cumpar si ei un 3D cu Skype inclus. Si am s-o chem la apel când gatesc, sa vada si ea –  în timp real si tridimensional – de ce sunt în stare !
Traim în secolul vitezei si a celor mai avansate tehnologii si trebuie sa tinem pasul, nu ? Daca n-am face-o, am risca sa fim la un moment dat tot atât de ridicoli cât ar fi un calut-putere, de lemn, gonind pe autostrada printre mercedesurile de ultimul tip.
Si ca sa închei – si sa ma leg un pic si de titlu -, cu toata admiratia mea pentru diamante, în general, si nostalgia pentru Diamantul nostru de odinioara, consider acum ca Smartul e mai pretios decât Diamantul.
Iar daca o sa ma întrebati de ce ? am sa va dau, pe moment, doar un singur motiv din atâtea:  acea „pata” de culoare care ne încânta irisul si, mai ales, sufletul. Pentru ca nu stiu cum as fi descris cuiva acum 40 de ani frumusetea paunului curtenitor… A curcubeului de dupa ploaie… A rochiei de velur verde închis a lui Scarlet O’Hara… A apusului de soare de la Oia, Santorini (Grecia)…
Cum as fi descris frumusetea Capelei Sixtine a lui Michelangelo ? 
Sau explozia de culoare a parcului Keukenhof din Amsterdam ?
Pentru ca nu stiu cum ar fi aratat colectiile Benetton la un televizor alb negru …
Sau întregul Univers ?

Ar fi fost ca si cum o sala de surzi ar fi ascultat Simfonia a IX-a a lui Beethoven. 

Sau în întregul Univers ar fi existat doar Luna… alba, cu pete gri, stralucind ca un diamant în vastul negru al „anilor lumina”. Ca televizorul nostru de demult…

*Am adaptat un pic fraza 🙂

Articol înscris la proba nr. 5 a concursului SuperBlog 2014, proba sponsorizata de MarketOnline.ro

Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt!";
Colaborator la "Chic-Elite".
Social:

Ultimele postari ale lui Daniela (vezi toate)

S-ar putea să-ţi placă şi:

1 Comentariu
  1. Ehehe si eu am avut Diamant, dar era deja upgrade la Venus 🙂 Citind articolul tau, parca si acum am in minte desenele animate pe care le urmaream: Povestiri din Padurea Verde (in alb-negru, bien sur), Sindbad Marinarul, Kum-Kum, Woddy – ciocanitoarea buclucasa, Wally Gator, Chillie Willie si cati ori mai fi fost. Cand te uiti in urma la copilarie o revezi cu nostalgie, indiferent de tehnologie 🙂 Spor!

Spicuiește, rogu-te!

Adresa blogului

SPICUIRI (ŞI ATÂT...)

http://spicuiri.ro

Fondator: Daniela Havarneanu

Condiţii de utilizare

©Spicuiri  2014-2017
Toate drepturile rezervate.

Important!
Reproducerea textelor de pe acest blog se poate face doar în limita a 400 de caractere și cu link spre sursă.

%d blogeri au apreciat: