UA-77766388-2

Regele Furnicilor

Regele Furnicilor

 

A fost odată ca niciodată sau… ca dintotdeauna! Ca-n toate basmele cu şi pentru copii. Că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti!

*

Povestea mea, deşi reală, pare ruptă dintr-un basm. Un basm din Lumile în miniatură: Lumea copiilor şi Lumea gâzelor.

Şi începea într-o toamnă… acum 23 de ani, cu un băieţel de patru anişori, cu întrebările şi nedumeririle specifice vârstei. Cu ferma convingere că tot ce i se spunea şi i se explica era „lege” într-o Lume pe care tocmai o descoperea. Cu bun, cu rău… Povestea unui băieţel care asocia în modul cel mai simpatic posibil toate „învăţăturile”, fie cuvinte cu alte cuvinte, fie cuvinte cu imagini şi poveşti, pe care le purta mai departe celorlalţi copii.

Totul avea un sens pentru el: românul era din România, rusul din Rusia, americanul din America, săpunul Palmolive din… Palmolivia. Când a mai crescut puţin, asocia, de exemplu, chinezii cu furnicile. Copil matur, de altfel…

Deci, povestea „chinezească” începe într-o ţară de mărimea unui continent, într-o ţară în care Marele Zid era o cascadă superbă…
O ţară care te îmbrăţişează pe tine, omul, aşa cum îmbrăţişează culturile, rasele, tradiţiile şi, nu în ultimul rând, natura şi habitatele ei. O ţară pe care ar trebui s-o vizitezi măcar o dată în viaţă. Ştiu, pare himeric ceea ce spun, dar visurile din himere s-au născut.
Sunteţi tentaţi, probabil, să credeţi că povestea mea începe în China. Greşit! Începe în Patria Sambei. Acolo am luat contact cu „arta chinezească”, exprimată în fel şi chip… şi cu Lumea micilor necuvântătoare.

Băieţelul despre care vă povestesc ura furnicile. Şi, ca să fiu mai clară, ura, de fapt, termitele. Locuiam pe teritoriul lor. Şi lupta cu ele era mereu pierdută. Pe cât de mici, pe-atât de vânjoase şi curajoase erau. Îşi apărau „regatul” cu preţul vieţii. Deşi termenul este japonez, kamikaze le-aş fi numit pe termitele „soldat”.

Mobila din casă ne era devorată, pur şi simplu, în doar câteva zile. Haine, jucării, alimente… tot ce întâlneau, cărau cu ele în Sky Scrapers-urile pe care le construiau, la fel, în doar câteva zile.

Brazilia este o ţară a termitelor, aşa cum, figurativ, China, văzută de sus, pare un furnicar.
Expresii precum Furnici în copac erau la noi la ordinea zilei. Erau realitatea cu care ne confruntam zi de zi. Imaginaţi-vă Grădina Raiului cu flori, arbuşti tăiaţi decorativ şi îngrijiţi, cu pacheţele de primăvară frumos ornamentate, amplasate în faţa unei instituţii de prestigiu, şi, în două zile, exact în mijlocul Grădinii, o cazemată a termitelor.
Imaginaţi-vă că te băgai seara în pat cu pielea curată şi te trezeai dimineaţa cu ciupituri de parcă aveai pojar.

Cum fiul meu, pentru că despre el este povestea mea, ura furnicile, termitele, insectele de tot tipul, am căutat să-l fac să înţeleagă că noi, oamenii, eram cei care le-am ocupat spaţiul, le-am alungat, le-am nimicit… că războiul lor nu era decât unul de apărare.
I-am explicat cum îşi construiesc adăposturile, cum se organizează şi îşi împart treburile, cum, în Lumea lor, ar putea fi consideraţi cei mai buni arhitecţi, înălţimea „caselor” lor fiind echivalentă cu a clădirilor de peste 9000 de metri* construite de oameni (dacă ar exista). Când a înţeles că trebuie să le respectăm, ura faţă de micii „rozatori” s-a diminuat considerabil. Ba, mai mult, se declarase în faţă celorlalţi copii Regele Furnicilor.

– Mami, ai văzut? Se ţin scai după mine! Au înţeles că eu sunt Regele lor! Dar eu tot am să mă răzbun într-o zi!
Regele e alesul poporului! De ce ar trebui să te răzbuni tocmai pe cei care au ales să te urmeze, scumpul mamei?

Pe cât de mult le ura la început, pe-atât de mult îl fascinau acum pe autoproclamatul Rege. Dădea roată-n jurul „cazematei” de câteva ori pe zi, urmărindu-le activitatea cu mare interes.
– Unii stau, sunt trântori! Nici pe ei nu pot să-i pedepsesc?, mă întrebă într-o zi.
– Or fi muncit de noapte! Probabil că se odihnesc acum.

S-a lăsat seara peste tărâmul de basm…
Băieţelul se furişează pe lângă noi şi porneşte cu lanterna-n buzunar către adăpostul termitelor. După câteva minute doar, se întoarce acasă plin de „furnici” pe hăinuţe.
– M-au atacat! Eu am fost să le controlez, să văd dacă-şi fac treaba… şi, ele… uite ce-au făcut!
– Nu ţi-am spus, dară, că lucrează de noapte? Îşi apară Regina! Sunt soldăţeii ei!
– Ai dreptate, mami! Cred că nu m-au recunoscut!

Sigur că nu-l recunoscuseră! Nu apucasem să-l ung cu crema care-i proteja pielea şi alunga termitele de la câţiva metri distanţă.

**

– Răzvane, ştii ceva? Ieri m-au atacat „furnicile”! Era seară şi m-au confundat cu duşmanul!
– Ce zici? N-am înţeles!!!
Oiça la, garoto! Quebra te tua Cabeça de Madeira**! (Ascultă, băieţică! Pune-ţi la contribuţie „Capul de Lemn„!)
– Ce? N-am auzit ce-ai zis, Cristi!
Agora tens também Orelhas de Madeira? (Ai şi „Urechi de lemn„?)

***

Anii au trecut şi băieţelul de atunci, Regele Furnicilor, a trăit în pace cu Lumea lui furnicească. Iar eu, povestitorul, aş fi uitat de toate-acestea, dacă nu s-ar fi întâmplat… de curând. Chiar astă primăvară…

Specialitati chinezesti

– Mami, te scot în oraş! Ştiu că îţi place mâncarea chinezească! Ce zici de nişte Furnici în copac?
– Cristi, mamă, nu am reţea! Nu te aud prea bine!!!
Salată cu urechi de lemn, atunci! ridică semnificativ tonul. Acum m-auzi?
– Daaaa! Dar eu aş prefera ceva mai uşurel, frugal… Poate au Supe, Spaghete! Au şi Orez, Legume, dacă ţin minte bine!
– Bun! Pacheţele de primăvară! Şi-o „cupă” de Orez cu legume şi ou să fie! Că se-asortează cu-anotimpul!

Orez cu legume si ou

Ne-am întâlnit la Mega Mall-ul din Pantelimon, în faţa restaurantului cu specific chinezesc Wu Xing (Cele Cinci Elemente ale filozofiei tradiţionale chinezeşti). Eu cunoşteam produsele, el cunoştea povestea lor.

Logo Wu Xing

– Ţi-aduci aminte, mami? Ţi-am zis că într-o bună zi o să mă răzbun! Acum le devorez eu pe ele! Ce? Credeai că am uitat?
Hahaha! Hai să ne luăm revanşa! N-am vrut să-ţi spun la vremea aia… mie mi-au halit juma’ din garderobă!
– Apropo, mami! Ai văzut cum se prepară? Dar să nu cumva să-ţi vină iar vreo idee! Ultima oară, ţi-a ieşit scrum… bucătăria! Lasă-i pe specialişti să gătească! Wu Xing ştie!

 

 

– Facem câţiva paşi, Cristi? Pentru digestie!
– Mami, nu! Am făcut o oră pe drum! Am mers pe jos înainte! Ştii ce? Data viitoare comandăm acasă! Au peste treizeci de maşini care livrează în Bucureşti şi în zonele limitrofe! Ce zici?
– Păi… s-avem grijă doar să nu se înmulţească la noi! Să-şi facă vreo cazemată în casă şi să o luăm de-a capu’ cu povestea!

 

*) Sursă info: www.buildersmagazine.ro

**) Joc cu piese de lemn, pentru copii.

 

 

Proba nr. 20 „Wu Xing ştie!” – Wu Xing

SuperBlog – 2016

 

Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt!";
Colaborator la "Chic-Elite".
Social:

Ultimele postari ale lui Daniela (vezi toate)

S-ar putea să-ţi placă şi:

13 Comentarii
  1. Am crezut că citesc „Poveşti Nemuritoare”! Foarte frumos ai îmbinat textul 🙂 Copilul ştie că ai scris despre el? 🙂

  2. Ha! Ha! Chiar aseara am mancat doua cutii de mancare chinezeasca! A adus Cata! Foarte bun meniul! Si culmea! De data asta… n-a mai fost asa picant! Altadata, am sfeclit-o! Imi ungeam limba cu ananas (din compot)… Radeam si plangeam in acelasi timp! Copiii stiu! Felicitari! Un articol bun si amuzant, asa cum ne-ai obisnuit!

    • Tu erai la Lili când a apucat-o creatia si a comandat mâncare chinezeasca? Dumnezeule! A comandat tot ce aveau respectivii în meniu! S-a umplut masa de cutiute! Si stii cât e de mare! Trei zile am tot mâncat… 🙂
      Multumesc, Gabriela!

  3. Danielă, am fost și prințu’, și cerșetoru’ furnicilor, bunică-mea săraca era sătulă de escapadele mele în mușuroaiele de pe lângă casa ei. Mă pișcau de mă lua Gaia! Bunică-mea rupea frunze de mentă și mă freca peste pișcaturi cu ele, până îmi dădeau lacrimile de la atâta mentol. Nu-mi amintesc cu plăcere! :)) Bine, și copacii erau prietenii mei, până când am căzut și nu mi-a mai plăcut decât la firul ierbii.

    • Hahaha! Cristi avea ce avea cu termitele. Dar eu, mai breaza ca el, cu arborii de mango. M-am dus într-o seara sa culeg câteva fructe. Erau destule si pe crengile mai joase, asa ca am bagat mâna în ele! Când, ce sa vezi??? Au început sa zboare liliecii de pe crengi!!! Erau asezati cu capul în jos si semanau cu fructele mango! :)))) Dupa faza cu liliecii, luam o bâta mereu cu mine si-i dadeam o mama de bataie copacului…

  4. Delicioase furnicutele in copac, delicios si articolul! Felicitari! :*

  5. Ei, chiar m-ai relaxat cu modul tau de a scrie, ca de pofta tot mi-e pofta de bunătățuri Wu xing. Sa vina, frate, si-n Brasov, sa dea clasa celor de pe aici…

    • Probabil ca se vor extinde cât de curând! Si-apoi, „daca nu vine muntele la Mahomed…” 🙂
      Da, Adriana! E a povestioara de pe vremea când fiul meu se lupta cu „morile de vânt”… Si-acum se lupta, daca stau bine si ma gândesc. Hahaha!

Spicuiește, rogu-te!

Adresa blogului

SPICUIRI (ŞI ATÂT...)

http://spicuiri.ro

Fondator: Daniela Havarneanu

Condiţii de utilizare

©Spicuiri  2014-2017
Toate drepturile rezervate.

Important!
Reproducerea textelor de pe acest blog se poate face doar în limita a 400 de caractere și cu link spre sursă.

%d blogeri au apreciat: