UA-77766388-2

Pluteşte ceva în aer!

Sergio Albiac - Unreleased Thoughts - 2011

E Duminică. Dimineaţa, oraşul e mort. Pustiu. Sau, poate, numai cartierul în care locuiesc eu. E atâta linişte în jur. Doar bănuţul de la zgarda lui Ricci se aude, şi mi-e teamă că şi ăla poate deranja. Pentru că începe să ne deranjeze orice, oricând, oricum.

Duminicile copilăriei mele erau zgomotoase. La ora 10 eram deja afară, ne jucam, alergam, ne hârjoneam. Acum nu vezi ţipenie de om, dară copii. Nici păsărelele nu mai au glas Duminica dimineaţă!

Pluteşte ceva în aer! Suntem obosiţi, stresaţi, preocupaţi… lipsiţi de interes pentru tot ceea ce ne poate aduce un zâmbet pe buze. De ce oare?

Mă văd pe mine, în primul rând. Haotică, plină de gânduri mereu. Merg printre oameni, dar nu-i văd. Vorbesc, dar privirile nu ni se întâlnesc. Par tristă, şi oamenii se feresc de cei trişti ca de leproşi. Tristeţea e „boală” contagioasă. Şi vine la pachet cu bube-n cap!

Obişnuiam să râd. Să râd cu gura până la urechi. Apoi, mă întrebam „Ce Dumnezeu mă amuză aşa de tare?„… şi, cum nu găseam un răspuns, îmi spuneam că râd ca proasta-n târg. Dar îmi făcea bine râsul ăla, în hohote. Aşa, din senin, din nimic.

Am îmbătrânit, se vede. Trec pe lângă grupuri de tineri gălăgioşi… şi nu, nu mă mai întreb ce-i amuză, de ce râd cu aşa poftă. Mă deranjează bucuria, „gălăgia” lor!

Am îmbătrânit, se simte. Şi îmbătrânesc pe zi ce trece. Îmbătrânesc urât!

Nu sunt nefericită, nici tristă, nici în depresie, ci mereu pe gânduri. Mereu preocupată de ceva anume, ceva care se substituie cu altceva la fiecare pas pe care-l fac. Şi fac kilometri, zilnic. În casă, afară, virtual…

Îmi sun prietenele, vorbesc cu ele… toate trec prin aceeaşi stare. Ne culcăm obosite, ne trezim şi mai obosite, fără să facem, de fapt, nimic. Doar gândim…

Pluteşte ceva în aer? Optimiştii ar răspunde că „Love is in the air„! Da’ de unde, când în juru-ţi vezi numai chipuri triste, oameni răvăşiţi, grăbiţi, haotici, disperaţi? Ori, şi mai trist, nu-i mai vezi deloc…

Pluteşte ceva în aer, dar (a) dragoste nu seamănă!

Foto: Sergio Albiac, „Unreleased Thoughts” – 2011

Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt!";
Colaborator la "Chic-Elite".
Social:

Ultimele postari ale lui Daniela (vezi toate)

S-ar putea să-ţi placă şi:

13 Comentarii
  1. Azi-noapte, ce crezi că făcea baba Alma? Fiindcă nu putea să adoarmă, şi-a amintit că are un alt e-mail, pe care nu l-a mai folosit de foarte mulți ani. Şi, găsind baba ce scria atunci şi cui, şi-a dat şi ea seama că a îmbătrânit. Dar aşa e firesc, noi ne ducem, vin alții… 🙂

    • Minha alma, nu ma supara faptul ca îmbatrânesc (desi, asa as opri timpul, daca as putea!), ci faptul ca îmbatrânesc urât!. Mi s-au dus colturile gurii în jos… jos de tot! Acritura, muratura – asa sunt! hahaha!

  2. Tristă, eu? Nuuu… mai degrabă nervoasă 🙂

    • Nervoasa, eu? Nuuu… mai degraba trista! 🙂
      Stii, Ioana, starea de nervozism – aparte faptul ca este o stare trecatoare – este justficata si plauzibila, mai ales când exista motive, si are si efecte benefice. Rabufnirile te descarca de emotiile negative. Tristetea pe care o vad pe chipul a tot mai multe persoane, este o stare de lunga durata… morbida! Parca suntem o specie de „Zombie”, de care fug cei ce înca reusesc sa zâmbeasca. Ca-n „The Walking Dead”, asa percep eu starea asta.

  3. Sunt furioasa din cand in cand dar tot rad ca proasta, n-am depasit faza asta, cred ca sunt un pic labila… Dar, vorba ta, cand vad fetele de pe strada imi vine sa-mi fac sepuku.

    • Hahaha! Aşa, Crina! Labile când râdem aiurea, țăcănite sau cine ştie cum altfel… Dar, zău (!), de preferat să vezi în jur labili şi țăcăniți, decât atâtea fețe triste, indiferente…

  4. Tristă…dar mai curând speriată… Foarte speriată. Uneori am impresia că lucrurile au scăpat de sub control și ne ducem la vale cu puhoiul. în imposibilitatea de a ne opune…

    • Si asta, Rudia! Prima întrebare pe care mi-o pun dimineata, când ma trezesc, este „Ce s-o mai fi întâmplat prin lume?”… „Nimic bun!”, vine imediat raspunsul. Nu-i, oare, de speriat?

      • Eu nici nu mă mai întreb! O fi semn de ignoranță, dar zău dacă nu e mai ușor de înghițit. De altfel, toate știrile astea urâte le-am aflat de pe la prieteni mai târziu decât s-au întâmplat, și nu direct de la sursă. Numai că panica tot s-a instalat… Iar eu am devenit atât de paranoică, încât primul lucru pe care îl fac e să mă duc repede să-mi strâng în brațe copilul… 🙁

  5. frumos articol, felicitari.

  6. Hai sa incercam, totusi, o doza de optimism Danuta! Oricat de mica! Conteaza!

Spicuiește, rogu-te!

Adresa blogului

SPICUIRI (ŞI ATÂT...)

http://spicuiri.ro

Fondator: Daniela Havarneanu

Condiţii de utilizare

©Spicuiri  2014-2017
Toate drepturile rezervate.

Important!
Reproducerea textelor de pe acest blog se poate face doar în limita a 400 de caractere și cu link spre sursă.

%d blogeri au apreciat: