UA-77766388-2

Oglinzile sufletului

Ce spun ochii despre tine? La ce trebuie sa fii atenta cand te uiti in ochii cuiva
Se spune ca ochii sunt oglinda sufletului.

Si nu numai … (dati click pe fotografie pentru a citi articolul „Ce spun ochii despre tine?”)

Cu doua priviri mai sugubete ai putea face radiografia completa a celui pe care-l ai în fata si a vietii acestuia. Bineînteles, conditia ar fi sa-l privesti în strafundul ochilor.
Ce ne facem însa, când privirea celui care-ti sta în fata porneste … de jos în sus? Daca nu ma-nsel, „oglinzile sufletului” sunt situate pe undeva prin partea superioara a capului si nu p’acolo pe unde-si lasa tocurile urma în asfalt.

Mi s-a’ntamplat de câteva ori sa fiu privita în acest mod. Sa fiu studiata. Privire dintr-aia matematica, în care numarul pantofului, si apoi al dresului, al taliei si al bustului dau repede rezultatul final: „Esti o fata de nota 200″…  sau pe acol’ pe undeva. Privire în care „calitatile” unei persoane sunt apreciate la metru sau la kilogram. Sau în care, poate, ti se socoteste valoarea ca om, calculând pretul vesmintelor purtate, si-i clar ca începând cu pantofii.

Era vara… cald afara, asa ca aveam sandalute în picioare. Unde mai pui ca erau aurii ! Asteptam cu nerabdare sa-mi cunosc viitorul sef. Aveam reputatie buna la locul de munca (va rog sa considerati modestia la aceasta fraza), deci nu ma temeam prea tare de o eventuala „rejectie” din partea „examinatorului”.
Aveam ceva emotii, de ce sa mint. Dar stiam ca acei care ma propusesera în acea functie, ma si sustineau cu ardoare.

Trecuse deja jumatate de ora de când fusesem chemata „la apel”. Sprijineam usa cabinetului directorului de personal si, fara sa vreau, auzeam si ceva discutii dincolo de „poarta magica”. Veselie mare în cabinet. Directorul si viitorul meu sef se cunosteau de-o viata. Erau prieteni si-si povesteau acum toate pataniile din ultimul an. Se vedeau doar în concediu sau daca vreo situatie neprevazuta îl aducea în tara mai repede pe cel ce urma sa-mi fie sef.
Eram destul de degajata. Îmi spuneam ca daca-s veseli, totul o sa iasa bine.
Dar n-a fost sa fie asa, pentru ca odata intrata în „hora veseliei” mai aveam putin si dadeam în plâns.

Parca îi vad si acum… Directorul, la biroul de lemn masiv si plin de tot felul de mici suveniruri de prin toate colturile lumii si seful meu, în fata lui, pe fotoliul imens de catifea rosu închis. Ar fi încaput amândoi acolo… mititeii.

– Deci, domnule Ambasador, v-o prezint pe noua secretara. Referinte ? Excelent pe toate liniile… adauga directorul, invitându-ma sa avansez asa încât sa ma vada noul sef.

Si iata-ma în fata lui. Excelenta sa, pe fotoliu… eu, ca o maimuta împaiata, neschitând vreun gest, în fata lui. Ma asteptam sa se ridice sau sa ma salute într-un fel… sau macar sa ma priveasca în ochi. Privirea lui, însa, a pornit de jos în sus, adica tocmai de la sandalele mele aurii si pân’ la … pân’ la catarama pompoasa a acestora. N-a urcat mai sus, de frica sa nu-i întoarca cumva privirea mea ideea cu care venise, adica cea de a prelungi mandatul fostei secretare.

– Da bine, rosteste Ambasadorul, si-mi face usor semn sa parasesc cabinetul.

Le-am stricat petrecerea.. ce mai ! Am închis usa în urma mea si primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma privesc si eu .. tot de jos în sus. Mi-am dat seama ca n-aveam unghiile de la picioare facute. Tragedie curata !
Am dat-o în bara de data asta. Dac-as fi stiut, as fi stat în mâini acele doua minute cât a durat prezentarea, pentru ca la mâini le aveam vopsite. Dar de’…

La insistentele directorului de personal si ale colegilor, am mai încercat o „apropiere”, dar s-a soldat cu acelasi rezultat final. Nu reusisem sa vad ce culoare aveau ochii sefului meu, cum nici el nu poposise cu privirea, nici macar pentru un moment,  în albastrul straveziu al ochilor mei.

Cu toate astea am plecat la post. Fara acordul Excelentei sale, fara ca Domnia sa sa stie macar ziua în care ma îmbarcam catre primul meu serviciu de mare raspundere. Am plecat pe furis, sustinuta doar de cei care ma „lansau”. Stiam însa ca voi da „ochi” cu el din nou si, de data asta, la mii de kilometri departare de sustinatorii mei.
Si-am dat. Ochi în ochi ! Am riscat amândoi, dar de data asta eu am câstigat. Nu în primele zile, nu în primele saptamâni … dar dupa câteva luni când, la primul raport de activitate, am fost cea mai apreciata de El, de cel care, initial, nu a ridicat privirea mai sus de sandalele mele aurite. Si am obtinut mult mai mult decât aprecierea pe masura. De atunci am fost privita mereu de sus în jos, clar începând cu „oglinzile sufletului”.

P.S. – Dedicat fostului meu sef, desi banuiesc ca la momentul în care scriu articolul nu mai este printre noi, ca, de altfel, dedicat atâtor alti sefi buni pe care i-am avut. Oameni deosebiti, de la care am învatat enorm. Toata stima si consideratia mea, domnule Ambasador … 
Director… 
Coleg … 
Prieten care ai curajul, chiar si mai târziu, sa ma privesti în ochi si sa-mi citesti, macar printre rânduri, … sufletul.
 
Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt... de bucătăriţă";
Colaborator la "Chic-Elite".
Social:

Ultimele postari ale lui Daniela (vezi toate)

S-ar putea să-ţi placă şi:

Spicuiește, rogu-te!

Adresa blogului

SPICUIRI (ŞI ATÂT...)

http://spicuiri.ro

Fondator: Daniela Havarneanu

Condiţii de utilizare

©Spicuiri  2014-2017
Toate drepturile rezervate.

Important!
Reproducerea textelor de pe acest blog se poate face doar în limita a 400 de caractere și cu link spre sursă.

%d blogeri au apreciat: