UA-77766388-2

O vacanţă comfortless, dar cu mult sens!

Fasolica la ceaun
Acum câţiva ani, în secolul trecut – ca să-l citez pe-un coleg de breaslă – am decis să mergem, în grup, la ţară. Voiam să scăpăm de aglomeraţia şi stresul capitalei, de poluarea caracteristică marilor oraşe.
Noi, trei surori născute şi crescute la oraş, visam de mult la o vacanţă în aer curat, în mijlocul naturii… pe un picior de plai eminescian, oriunde l-am fi întâlnit, fie sat, fie cătun, undeva departe de lume, de civilizaţie, într-un ambient pe care nu-l cunoşteam şi ne lipsea atât de mult.

„Fericiţi cei care cresc la ţară”, îmi spuneam întotdeauna, aşa încât nu am scăpat ocazia atunci când a apărut.

Am mers mulţi… adulţi, părinţi, copii. Am umplut câteva maşini şi… duşi am fost. O săptămână pe care n-aveam s-o uit niciodată.

Am ajuns, aşadar, la Hopârta. Satul Hopârta, un sat cu foarte puţini locuitori, căsuţe mici „crescute” printre dealuri şi văi, în Depresiunea Transilvaniei. Satul se află pe lângă Aiud (la vreo 15-16 km), aşa că nu ne-am sinchisit să luăm prea multe cu noi. Haine, doar strictul necesar, cărţi de citit şi de joc, remi şi table, rachete de tenis… ne pregăteam, dară, de o săptămână în aer liber, fără confortul şi facilităţile de la oraş.

Căsuţa bătrânească era mică. Mult prea mică pentru nevoile noastre şi, mai ales, pentru câţi eram. Douăsprezece capete.

O verandă din lemn ne întâmpină, construită pe toată lungimea casei care avea doar două camere. Una pentru dormit, alta, în care se intra direct de-afară, pentru gătit. WC-ul era în curte, la capătul aleii. Nici vorbă de duş sau vreo o covată pe-acolo, unde să ne putem spăla măcar picioarele prăfuite.

Aragazul, dacă se putea numi aşa, era o chestie grea de fontă (cred), ruginită, cu două găuri pe post de ochiuri de gătit şi locul unde se băgau lemnele. O piesă rară, de artă, pe care ar da mulţi bani acum colecţionarii.

Masina de gatit retro

Era plăcută la vedere, dar cum să folosim maşinăria retro
Singurele recipiente pentru gătit, erau două ceaunuri imense, şi alea ruginite, iar pe post de farfurii aveam exact trei castroane de pământ.  Unul la patru persoane.
Eu eram extaziată, să fiu sinceră, dar nu atât de mult şi ceilalţi. Pe masură ce descopeream câte un obiect, căutam sa înţeleg la ce-ar servi şi cum l-aş fi folosit eu la oraş. Copiii, însă, amuţiseră toţi.
– Unde o să dormim? Nu au garnituri de pat? Ăsta ce-i, covor? Unde-mi pun periuţa de dinţi?
Am început să ne organizăm, să facem curat, încercând să ne obisnuim cu ideea că ne vor lipsi multe… Ne distram! Ne distram cum nu o făcusem vreodată la Bucureşti. 
Se dăduse sfoara-n ţară, deja, cum că au sosit „baştanii” din capitală. Sătenii treceau pe rând să ne salute şi să ne ofere orice ne-ar fi fost de folos. 
Am aranjat cu ei, aşa încât în fiecare dimineaţa aveam pâinea caldă de pe vatră, ouăle proaspete şi laptele abia muls… Ne-au dat până şi un ciobănesc să ne păzească, care nu s-a mişcat din faţa porţii cât timp am stat acolo.
Am golit în prima zi „barul” satului de crănţănele, bere şi băuturi răcoritoare, pe care le ţineam la rece într-o galeată cu apă de la puţ.
Curtea era mare. Imensă, aş putea spune. Totul verde, înflorit, legume şi fructe la discreţie. În spatele
căsuţei, pădurea… în faţă, un pârâu şi dealurile pline de floricele galbene şi albastre. O minunaţie!
Spre seară, după ce-am fi culcat copiii, am fi jucat o partidă de remi, iar apoi ne-am fi cinstit cu palincă şi ne-am fi delectat cu gustoasa slană ardelenească…
Dar cum? Că începu în căsuţă disperarea!
Mami, nu am unde să-mi încarc peria de dinţi! Nici oglindă nu am! Şi apa din găleată??? se răţoieşte al meu, care-şi luase de-acasa câteva chestii de care nu s-ar fi despărţit nici în ruptul capului.
– Nu ai unde s-o încarci, copile! Spală-te şi fără impulsuri şi clăteşte puţin cu apă d’asta, da! Nu avem filtru aici! N-o fi foc o săptămână, hai!
– Lili, mie mi-e frică la toaletă! Dacă „mă scap” în gaura aia?  Pfoah! Şi ce urât miroase! Să ştii că o să fac pe saltea, şi-i numai vina ta! strigă fâţa, obişnuită cu mini-wc-ul pe care-l muta acasă de la umbră la soare, după bunul plac.
– Eu vreau suc natural de portocale, nu d’ăsta! continuă revoltat al meu. N-ai luat storcătorul de acasă? Nici măcar pe ăla nu l-ai băgat în portbagaj? Mamiii!
Au disperat pâna la miezul nopţii, după care au căzut răpuşi de oboseală, întrebări şi căutări în zadar.
Pentru a doua zi planificasem o excursie prin împrejurimi. Am pornit cu maşinile pe alei strâmte, în pantă, peste hârtoape şi poduleţe, o aventură-n necunoscut, iar când am ajuns în oraş, în loc să-l vizităm, am dat buzna în primul magazin de electrocasnice pe care l-am întâlnit.
– Dano!!! Hai odată! Cumperi tot magazinul? N-ai zis tu că vrei la ţară?
– Ba da, dar nu-mi imaginam că-s nevoită să mă întorc cu o sută de ani în urmă! Eu nu mă mai descurc acum fără blender ori robot, bărbată-miu nu se mai rade cu lama de ani de zile, copchilul ăsta nu mai vrea altă periuţă decât Philips Sonicare… ce mă fac?
Ei bine, nu am cumpărat tot magazinul, ci doar un robot de bucătărie pricopsit, un altul decât aveam eu acasă. Un robot profesional, care urma să-mi uşureze şi mai mult munca în bucătarie şi pe care speram să-l pot folosi şi la Hopârta. Să găteşti o săptămână întreagă pentru o armată hămesită, nu era de mine fără o „mână” de ajutor. Pentru că, da, eu eram însarcinată cu gătitul. N-a fost cu putinţă, însă. Nu aveam cum să-l folosesc acolo, deoarece îmi lipsea până şi curentul electric!
Vă spuneam mai sus că n-am să pot uita vreodată acea vacanţă. Şi uite că n-am minţit, dacă şi acum, după douăzeci de ani, îmi aduc bine aminte de ea.
Copiii au uitat-o, probabil… Dar s-au distrat de minune, au găsit şi metoda potrivită să folosească „toaleta de lemn”, ba chiar ne-au învăţat şi pe noi: când era uşa deschisă, toaleta era ocupată. Când era închisă, era liberă trecere…
Noaptea, însă, umpleam oliţa pân’ la refuz… şi vai de cel ce cădea la sorţi să o golească dimineaţa!
Am gătit la ceaun, în curte, la foc cu lemne, am scos apă din puţ de-am crezut c-o să-l secăm şi am măturat în casă cu rămurele. Ne confecţionasem până şi un mop de spălat pe jos.
Am dormit în maşină, am dat nas în nas cu ursul şi am jucat biliard la bar, având tot satul spectator.
Când am ajuns acasă, la Bucureşti, cu toată nostalgia pentru ceaunul şi mâncarea gătita la foc de lemne, cu toate peripeţiile şi aventurile de la Hopârta, încă vii în sufletul nostru, prima chestie pe care am făcut-o a fost o listă, pe care o am şi acum întiparită în minte, cu obiectele de care nu mă pot dispensa în orice parte a lumii m-aş mai duce, prima trecută fiind periuţa de dinţi a copilului meu răsfăţat.
Periuţa Philips Sonicare
Robotul, cel pe care l-am cumpărat atunci forţată de împrejurări, rezistă eroic şi acum. În afara utilităţii, are pentru mine şi un altfel de valoare. A marcat un moment important în viaţa mea de femeie, mamă, gospodină! Cel în care am înţeles cu adevarat cât de greu trebuie să le fi fost bunicilor şi părinţilor noştri, cât din timpul lor preţios ne dedicau nouă, nepoţilor şi copiilor, cât munceau pentru confortul pe care ni-l creau, fără să se plângă vreodată, fără să invoce motive şi scuze pentru a nu face ceea ce nouă ne plăcea, ne făcea aşa de fericiţi.
Mama bate şi-acum ouăle cu telul, freacă maioneza de-i sar capacele, taie ceapa la cuţit şi toacă vinetele cu tocătorul de lemn…  Nu putem găti împreună! Conflict de generaţii în bucătărie… deh!
Când îi spun ca am terminat de gătit în juma’ de oră, îmi zice: „Da, cum să nu! Tu cu motorizatele tale!”
Am convins-o, totuşi, să lase mătura, dar numai cumpărându-i un aspirator, pe care-l pune zilnic în funcţiune, doar de dragul de a-l vedea lucrând pentru ea. Nu, nu are telecomandă, dar mama nu mai stă aplecată o oră cu mătura-ntr-o mână şi peria în alta, aşa cum se încăpaţâna să facă. Şi-o văd fericită!

***

Toţi avem obiecte casnice de al căror uz nu ne-am mai putea priva! Fie că-i vorba de cafetieră ori aspirator, de robotul de bucătărie sau cuptorul cu microunde, de televizorul performant şi, mai ales, de telecomanda acestuia, de foehnul sau fierul de călcat, periuţa smart de dinţi sau aparatul de epilat…
De tot ceea ce pentru noi are sens pentru că ne face viaţa de zi cu zi mai simplă, mai uşoară, mai plăcută.
Şi dacă tot suntem la capitolul ăsta, eu mai completez cu o categorie de lucruri/obiecte fără de care viaţa mea nu ar mai fi fost la fel de frumoasă: cadourile primite de la cei dragi. Nici de ele nu m-aş lipsi vreodată!

Dragul meu Espressor Philips Saeco
Vine Decembrie, luna cu cele mai multe oferte la electrocasnice.
Dăruieşte un moment de tihnă şi confort celor iubiţi! Începe cu Philips! Nu-i scump şi nici timp nu vei irosi, dacă „poposeşti” unde trebuie: la magazinul MarketOnline.ro, reduceri electrocasnice

Sigla Market Online


Şi, la urma urmei, nu-i vorba nici de bani, nici de timp. E doar o chestiune de dragoste, sense and simplicity.

Sigla Phillips

Acest articol participă la concursul SuperBlog – Ediţia toamnă 2015
Proba nr. 23: Tehnologia Phillips, la picioarele tale. Sponsori: MarketOnline.ro si Philips

Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt!";
Colaborator la "Chic-Elite".
Social:

Ultimele postari ale lui Daniela (vezi toate)

S-ar putea să-ţi placă şi:

2 Comentarii
  1. Exact așa, simplu și cu foarte mult sens. Mi-a plăcut foarte mult ce ai scris, așa să știi.

  2. Am o bucurie cu Hopârta! Dar m-as mai aventura înca o data. Atât!
    Multumesc, Olimpia!

Spicuiește, rogu-te!

Adresa blogului

SPICUIRI (ŞI ATÂT...)

http://spicuiri.ro

Fondator: Daniela Havarneanu

Condiţii de utilizare

©Spicuiri  2014-2017
Toate drepturile rezervate.

Important!
Reproducerea textelor de pe acest blog se poate face doar în limita a 400 de caractere și cu link spre sursă.

%d blogeri au apreciat: