UA-77766388-2

Eşti lipsit de vicii? Nu ştiu, zău!

Când vorbim de propriile vicii
(ma refer la ăi care au curajul s-o facă), de viciile altora sau de vicii, în general, ne gândim instantaneu la cele trei mai cunoscute si dezastruoase, adică: fumatul, băutul si jocul de noroc.
Dar, oameni buni, nu sunt ele mult mai multe? Unele, poate, mai putin dăunătoare, dar altele la fel de defectuoase si dăunătoare ca si cele „primordiale”.
Iată câteva exemple:

 

Tabieturile

Nu fac oare parte din aceeasi categorie? Tabieturile sunt – de la placeri până la manii – deprinderi precise si fixe, gusturi satisfăcute cu regularitate si obisnuintă de către o persoana. De ce nu le-am putea numi vicii? Numai pentru ca nu se măsoara în grade-tărie sau grame de nicotină?
Sunt vicii. Sunt vicii la fel de deranjante pentru cei din jur, la fel cum deranjeaza vederea unei femei la terasă cu o bere în fată sau fumul colac aruncat în ochii nefumătorului. Un tic, ca la ceasul bombei, care în momentul când ajunge la finalul numărătorii inverse, explodează si face ravagii în jur.

 
Rutina

Nu este un viciu? Este, este…
Rutina este un viciu de relatie. Este vinovată de distrugerea multor căsătorii, este cea care bate pasul pe loc în multe altele, este cea care nu lasă loc fanteziei, unui nou început, unei schimbări atât de necesare de multe ori.
Rutina îndobitoceste. Merge înainte precum calul care nu vede că pe margini mai sunt, din când în când, popasuri, iarba fresh sau galeati cu apă ca sa-si împrospăteze „caii putere”.
Fiind tot o deprindere repetată cu meticulozitate în fiecare zi, o practică care este un obstacol în calea noului, creatiei si progresului, găsesc că e mai normal s-o consideram viciu decât experientă sau obisnuintă. Un viciu mecanic, de relatie, care, mai devreme sau mai târziu, îsi va arăta adevărata fată.

 
Serviciul

Nu-i si ăsta oare un viciu? Este… măcar pentru că rimează.
I-am putea da, totusi, o bilă albă ăstuia. Un viciu necesar, fără de care nu putem trăi decent, normal. Un viciu al obligatiei, pe care-l „capeti”, cu timpul, vrând-nevrând. Dar tot viciu l-as numi atunci când serviciul devine un drog, un mod de viată croit si orientat exagerat către cariera,  răpind, astfel, în totalitate, partea de timp pe care a-i putea s-o oferi celor dragi.
Un viciu care poate aduce bani, bunăstare, dar nu neaparat si o stare bună.
 
Poate mai sunt… nu-mi vin în minte toate acum. Stiu doar ca „Drumul spre iad este pavat cu bune intentii”, asa încât si viciile din categoriile „nevinovate” si „acceptabile” te poartă, pratic, pe acelasi drum ca alea dezastruoase.

Eu, una, am viciile mele. Dacă las unul, mă pricopsesc imediat cu alte două… La urma urmei, suma viciilor e (si rămâne) constantă.

Mă simt, însă, mai în largul meu în preajma celor cu patimi, fie că le au pe ale mele, fie că le au pe ale lor, fie amestecate. Stiti de ce? Pentru că oamenii viciati sunt imperfecti. Si infinit mai toleranti.
 

Nu încurajez nici pe departe viciile, dar, dacă tot le avem si nu putem scăpa de ele, ar fi bine să învătăm si cum să trăim cu ele.

Pentru divertisment, cititi si articolul „Viciile zodiei tale – slăbiciunile de care nu ai cum sa scapi„.


Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt... de bucătăriţă";
Colaborator la "Chic-Elite".
Social:

Ultimele postari ale lui Daniela (vezi toate)

S-ar putea să-ţi placă şi:

Spicuiește, rogu-te!

Adresa blogului

SPICUIRI (ŞI ATÂT...)

http://spicuiri.ro

Fondator: Daniela Havarneanu

Condiţii de utilizare

©Spicuiri  2014-2017
Toate drepturile rezervate.

Important!
Reproducerea textelor de pe acest blog se poate face doar în limita a 400 de caractere și cu link spre sursă.

%d blogeri au apreciat: