UA-77766388-2

Destinul trădează uneori… să nu mai zic de destinaţie!

Destinul, în mâinile tale!

Nu credeam în magii, vrăji, descântece, şi nici atât în ghicitul în palmă, dar credeam cu încăpăţânare în implacabilul destin. Despre celelalte, am avut mereu senzaţia că doar există printre noi două categorii de persoane: cele uşor de „citit”, prea vorbăreţe,  şi „cititori” atenţi. Cei din urmă, speculanţi şi dibaci jonglori ai propriilor tale „vorbe”, pe care, de cele mai multe ori, nici măcar nu-ţi dai seama că le rosteşti, creând astfel terenul fertil pentru ghicitori.

De curând, însă, am început să mă întreb dacă nu cumva există un simţ aparte, pe care, eventual, îl avem cu toţii, dar nu ştim să-l folosim la fel de bine… sau deloc.

Coincidenţe?

Când sunt sporadice, da, sunt coincidenţe. Dar când întinzi mâna unei ţigănci, pe care o întâlneşti o pentru prima dată în viaţă, şi asta-ţi citeşte-n palmă şi apoi te trezeşti, peste câţiva ani, că le-a cam nimerit pe toate, mai poţi vorbi de coincidenţe?
Sau când îi spui unei prietene de chestii banale, de intenţii şi proiecte de viitor, fără să le numeşti sau să faci referiri la anumite persoane din viaţa ta şi, după doar două fraze, îţi zice cu o aşa precizie „ăsta-i proiectul în care te văd implicată cu succes” ori „cutare e persoana care-ţi va fi alături şi te va sprijini„, mi se pare deja prea mult.

Or exista, cu adevărat, clarvăzători? Sau este destinul, către care ne îndreptăm cu sau fără voia noastră, care este logic şi vizibil altora, dar nouă nu?

***

Aveam 21 de ani. Eram măritată de aproape un an de zile şi lucram, împreună cu soţul meu, la Ministerul Construcţiilor Industriale (aşa se numea pe-atunci). Eram la început de drum. Primisem casă şi ne gândeam, ca tot omul, cum să facem rost de bani s-o mobilăm, să cumpărăm o maşină, să păşim cu dreptul, cum s-ar spune.
Trusturile de construcţii, care aparţineau Ministerului, trimiteau oameni la lucru „afară”, aşa că ne depusesem şi noi dosarul pentru plecarea în străinătate. Cu valuta obţinută acolo, ne-ar fi fost mai uşor să ne împlinim visurile.
În acea zi „fatidică” de toamnă, mă aflam împreună cu sora mea mai mare. Eram binedispuse, glumeam, râdeam, povesteam. Ea a fost întotdeauna mai băgăcioasă, mai aventuroasă şi mai curioasă, aşa că, în momentul în care ne-a tăiat calea o ţigancă şi ne-a cerut mâinile la ghicit, a fost prima interesată să audă ce are de zis duduia.

Am întins mâinile, „decorate” cu verighete, de altfel, atât cât să-şi dea seama dânsa că suntem căsătorite, şi numai ce-o aud spunându-i Lilianei:
Ai un bărbat frumos! În lanţuri să-l ţii lângă tine, ochioaso! Că ăsta o să-ţi scape într-o bună zi!

Nu ştiu ce i-a mai ghicit soră-mii, pentru că eu mă amuzam şi mă distram copios în acel moment, dar ştiu bine ce mi-a spus mie: O să ai un băiat; O să fii ambasador şi apoi a bâiguit ceva despre trei oraşe cu litera „L”, care, chipurile, o să-mi schimbe radical viaţa.

Au trecut numai câteva luni şi am adus pe lume un băiat. Singurul copil, de altfel.
Peste câţiva ani m-am angajat la Externe, iar peste alţi câţiva m-am înscris la facultate, la „Drept şi Relaţii Internaţionale„. Şi poate că niciuna dintre astea nu m-ar fi pus vreodată pe gânduri, deşi, la vremea când ţiganca-mi spunea că o să ajung amabasador, nici nu ştiam prea bine ce înseamnă cariera diplomatică şi cu ce se mănâncă şi nici nu aveam vreo intenţie să plec de la instituţia la care lucram, dacă nu ar fi început să apară în viaţa mea oraşele cu litera „L”.

Taina celor trei „L”

Lisabona a fost primul oraş care mi-a schimbat cursul vieţii. Parcă văd şi acum izvorul care se scurse lin doar până se amestecă cu apele învolburate ale râului, lovindu-se, apoi, de toţi bolovanii care-i stăteau în cale, în drumul său către mare. Către „ceva” mai mare
Un drum anevoios, un (par)curs pe care nu-l numeşti destin până nu ajungi la destinaţie, ci doar o aventură în necunoscut. O aventură în căutarea destinului, poate…

De la Lisabona, am ajuns la Leverkusen.  Micul orăşel german, din regiunea Renania de Nord a Westfaliei, nu părea deloc să fie destinaţia „de vis”. Mă gândeam că ar trebui să urmeze, conform spuselor ţigăncii, un al treilea oraş cu „L” şi de-abia acela să fie punctul final al aventurii. Dar, cum spuneam, există în jurul nostru persoane care reuşesc să vadă clar ceea ce tu nu vezi.  Astfel, în vară, după o discuţie avută cu „minha alma„, aceasta îmi spune:

Ai ajuns la destinaţie! Nu ţi-ai dat seama?

***

Mă aflam iar în faţa aceleiaşi taine, pe care viaţa mă obliga să o descifrez. Mi-o întindea ca pe o cursă, destinul aflându-se pe undeva, ascuns, mai mult ca sigur,  pe după taina de desluşit.

Lisabona, atât de dragă mie, nu făcea parte din acea taină. Nici nu avea cum să facă, atâta timp cât decizia de a porni către Leverkusen a fost a mea. Numai a mea! Şi, poate, de aceea sunt convinsă astăzi că destinul ni-l alegem oarecum. E în mâinile noastre!

Când nu ai de ales, da(!), atunci poţi să dai vina pe el. Pe destin! Şi să-ţi repeţi la nesfârşit că te trădează. Că nu te poartă acolo unde ai fi dorit să ajungi.

Eu am avut de ales, şi am ales prost! Ţiganca m-a avertizat!  Nu am rămas acolo unde apele-mi erau liniştite, ci am ales vâltoarea, curenţii, vârtejurile care să mă izbească de toate cele şi, culmea, să mă facă să mă înec… ca ţiganul, tocmai la mal!

Leverkusen, Leichlingen şi Langenfeld sunt oraşele tainei. Oraşele misterului pe care, odată desluşit, recunosc, nu l-aş fi vrut trăit! Constat că, într-adevăr, mă poartă către un destin de nedorit. Un „triunghi amoros” nefast. Mai nefast decât cel al Bermudelor, pentru că mă trage la fund zi de zi, nu doar câteodată. Şi, lume(!), m-apasă aşa o… neputinţă!!!

Aşadar, suntem tentaţi să credem că destinul este responsabil pentru fericirea sau nefericirea noastră, dar nu este întru totul adevărat. Probabil că ţiganca îmi indica drumul pe care să nu cumva să pornesc, de care să mă feresc.  Şi, dacă i-ar fi fost „îngăduit”, mi-ar fi spus dinainte şi de ce…

 

 

Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt!";
Colaborator la "Chic-Elite".
Social:

Ultimele postari ale lui Daniela (vezi toate)

S-ar putea să-ţi placă şi:

12 Comentarii
  1. Doamne, am devorat fiecare cuvant. Am ajuns la final, m-am intors, am recitit, spicuit, am ramas cu gura deschisa si-ti multumesc. Cineva, asta seara, mi-a spus ca noaptea asta e magica și n-ar strica sa-mi pun o dorinta, aprinzand o lumanare. Da, ar fi simplu sa fac asta, daca nu as sti ca ce-mi doresc depinde doar de mine. N-o mai lungesc, vreau doar sa-ti zic, ca indiferent unde NU trebuia sa te opresti, eu, una, nu voi putea sari niciodata peste aspectul cu „vazutul lumii”.

    Eu sufar ca, din diferite motive, nu am cum sa calatoresc, macar. Cat despre destin și alegeri, am un gand simplu: cand l-am cunoscut pe Mihai, eu aveam o existenta liniara, nu eram in nicio relatie domestica, voiam sa plec din tara, lichidasem multe lucruri aici, in acest demers. Bonus, ca niciodata, in jurul meu roiau trei barbati buni. Trei. Insistenti, educati, politicoși, compatibili cu mine. Mihai, insa, era de departe „cel mai cu probleme”. Am ales perspectiva și ce simteam adevarat. Ce nu am ales, a fost de neconceput pt multi.

    Am batut campii, de drag sau de placerea textului tau desavarsit. Multumesc.

    Noaptea magica si-a facut datoria, mi-a redat o scanteie din scrisul pe care l-am cam lasat deoparte, uite…pentru cei care chiar știu a lasa fire din care sa putem tese alte povesti. Te imbratisez.

    • Si eu am lasat deoparte scrisul de ceva timp. Ma simt, cum spuneam si-n articol, neputincioasa uneori. Bine ca aici, pe blog, putem sa dam o mâna de ajutor „destinului”! Ala care poarta pe culmi! 🙂
      Da, am calatorit. Pacat ca am încurcat destinatia! Caci, sa fiu sincera, de traseu nu-mi pare rau!
      Ma bucur ca am reusit sa te „scot” putin din moleseala. Sper sa fie de bun augur pentru amândoua!
      Te îmbratisez si eu, Adriana!

  2. Superb scris! Eu inca sunt de parere ca destinul isi spune mereu cuvantul. Cate n-am face noi…daca am putea sa ne decidem singuri soarta…M-ai facut sa devin nostalgica. 🙂

    • Eu am început sa cred si în celelalte. Ca soarta ne-a fost scrisa, nu contest! Vezi cum e? Te atrage, te împinge, te duce unde vrea ea! Dar ce zici de persoanele care reusesc sa ti-o citeasca cu atâta timp înainte?
      Multumesc pentru apreciere, Cristina!

      • Zic ca au un har. Si eu am patit oarecum la fel ca tine. Dupa terminarea liceului am dat la doua facultati. Drept fiindca asa vroiau ai mei, Stiinte politice in cadrul Facultatii de Filosofie fiindca am fost mereu atrasa de filosofie. Dupa examenul la Stiinte am mers la o cunostinta care stia o dna la Chisinau ce avea harul ghicitului. Dna respectiva nu era tiganca. Ea ghicea cu mana pe cruce si biblie. Nu o cunosc, nu ma cunoaste. Nu ne-am vazut niciodata fata in fata. Locuia in Chisinau, dar vorbea ruseste. Am avut nevoie de translator. Asa ca, dna pe care o cunoasteam noi a sunat un domn tot din Chisinau ce vorbea romaneste, dnul a sunat-o pe dna respectiva. Ea l-a intrebat cand sunt nascuta si daca am dat scris si oral. Si mi-a zis. Nu o sa ia primul examen (Drept ), dar ia la al doilea. La al doilea nu prea vrea (nu vroiam din cauza ca mi se bagase in cap ca e mai bine la Drept), dar o sa o ajut mult in viata a doua facultate. Mi-a zis ca pentru a intra la Drept mi-au mai trebuit 1,50 puncte. Asa a fost. Pentru a intra la Drept mi-au mai trebuit 1, 54 puncte. Ce spui de asta? Ele au har, care cred ca vine tot de la destin. 🙂

        • E posibil! Nu stiu! M-am întrebat întotdeauna daca viata nu si-ar pierde din frumusete cunoscându-ne soarta dinainte. Am trait situatii în care si eu am prevazut anumite rezultate altora, dar era logica secventiala „vinovata” de precizia prevederilor mele. La altii, care nu cunosc amanunte, nu stiu nimic despre tine si totusi reusesc sa-ti „croiasca” drumul, trebuie sa fie altceva. Har, da! 🙂

  3. Nu ştiu dacă stă în destinul tău sau al meu să comentez eu acu sau să îți fi atras atunci atenția la „L”-ul cu nr.3. Poate! Eu am senzația că destinul nu e „un ceva” fix, de la care, dacă te-ai abătut, s-a zis cu tine, gata! Nicidecum! Cred că destinul e ceva în construcție permanentă, la care contribuim mai mulți, nicidecum de unii singuri. Apoi, cred că secretul unei „construcții” rezistente e să nu regreți ceea ce ai construit deja, chiar dacă consideri că nu e baza cea mai potrivită. Regretând, te vei declara prea „obosită” ca să începi altceva şi asta o văd ca pe o împotmolire în destin. Aşa procedăm foarte mulți şi rămânem cu regretul a ceea ce ar fi putut fi, uitând să adăugăm prezentului ceea ce în mod firesc am fi adăugat, dacă nu eram „prea ocupați” cu regretul şi consolidarea lui. Cred că nu destinul trădează, în fond, ci noi! De ceva timp mă odihnesc mult. Nu consider că e urmare a oboselii acumulate în urma celor întâmplate deja! Vreau să cred că mă odihnesc pentru a putea da curs celor ce vor mai urma! 🙂 Țiganca aia ți-a zis de cei trei „L”, i-ai atins, adevărat, dar acum nu trebuie să crezi că sunt capătul de Linie. Sunt doar nişte stații, tu stabileşti direcția! Nu?! 🙂

    • „L”-uri 2 si 3, rectific eu!
      Alma, cum ti-am mai spus, nu ai aparut în viata mea, a noastra (a surorilor), întâmplator. Tu, ca si tiganca, ca si alti câtiva care reusesc sa descifreze „codurile” înainte mea, erati pe „lista” si aveati un rol de îndeplinit. Zic si eu ca, atâta timp cât traiesc, tin în palme infinitul, nu doar destinul. Pot fi statii, popasuri sau destinatii, da, dar m-au purtat în directia gresita. Nu regret parcursul. Probabil ca asta trebuia sa fie. Oi avea de facut si altele, caci litere în alfabet mai sunt. Sper, însa, ca la capatul drumului sa ma bucur de „privelistea panoramica”, uitându-ma în urma cu nostalgie, nu cu resentimente. 🙂

  4. Dacă trădează destinul, sau nu, asta nu ştiu, dar cum orice formă a materiei e în continuă mişcare, transformare, s-o fi supunând şi el aceloraşi legi. Cât despre destinaţie… oricât de întortocheate sunt căile pe care umblăm, cred că, într-un final, ajungem acolo unde trebuie să fim, cu adevărat, acolo unde ne e locul. Şi uite-aşa se leagă unele de altele. 🙂

    • …mama, ce filozoafa esti! Se vede ca esti pasionata de energii, astrologie, etc

      Fain.

    • Se leaga si se conditioneaza, totodata. Dar eu continui sa cred ca vorbim de destin atunci când nu avem de ales. Sa fie tot destinul de vina când ai de ales si alegi gresit? Contribuim la destinul nostru, asa cum zice si Olimpia, nu numai noi, ci toti cei ce fac parte din el si din viata noastra. Vom vedea unde ma mai împinge aghiuta, ca la tiganci nu am de gând sa mai întind mâna! Ca tot nu le pricep mesajul! 🙂

Spicuiește, rogu-te!

Adresa blogului

SPICUIRI (ŞI ATÂT...)

http://spicuiri.ro

Fondator: Daniela Havarneanu

Condiţii de utilizare

©Spicuiri  2014-2017
Toate drepturile rezervate.

Important!
Reproducerea textelor de pe acest blog se poate face doar în limita a 400 de caractere și cu link spre sursă.

%d blogeri au apreciat: