UA-77766388-2

Deschide uşa, creştine!

Deschide… că venim din nou la tine!

Casa taraneasca, Deschide usa, crestine!

Eram consideraţi primitori sau, cel puţin, ne bucuram să ştim că cei „de-afară” ne considerau aşa. „Românii, oameni ospitalieri, îţi deschid uşa, te aşază la masă şi-ţi oferă un locşor cald să te odihneşti„.

Astăzi nu mai este chiar aşa. Familia şi câţiva prieteni mai buni (nici ei oricând şi oricum – mă refer la prieteni) îţi deschid uşa şi-ţi oferă, cu drag, din nimicul lor. La cunoştinţe îndrăzneşti mai rar, neapărat cu prenotare, la creştinii de altă dată, nu!

Deschide uşa, creştine!

Nu, străine, pentru că viaţa este grea acum!

Deşi la ţară sunt multe case cu odăi libere, necălcate de picior străin, cu perne mari, pufoase şi cergi sau plăpumi de lână sub care să se încălzească drumeţii, acestora nu li se mai deschide… pentru că ţăranul român modern nu mai are ce să le pună pe masă.

Oare?

Dacă el, ţăranul, cu lanul de porumb (ce-i aparţine) în spatele casei, cu porci, văcuţe, raţe şi găini în curte, cu slana atârnată în şopron şi butoaiele de vin sau ţuică nu are, orăşeanul nici atât!
Recunosc, e puţin exagerată aici noţiunea de „avuţie”, dar ştiu ce spun. Sigur, nu toţi ţăranii au, cum, la fel de sigur, nu toţi orăşenii mor de foame. Cu toate astea, nici pe vremea când ţăranul era obligat să împartă totul cu cooperativa, deci avea mult mai puţin, nu se dădea în lături să-ţi deschidă uşa şi să confirme acea ospitalitate cu care se mândreau românii, cum se dă acum.  Căci despre omul din popor (de la ţară) se spunea că-i mai primitor, nu?

Mă întrebau unii, câteodată, ce mă leagă de persoane pe care nu le cunosc încă în realitate, ci doar virtual. Ei, bine, o să le răspund acum!

Din diverse convorbiri, şi atingând „coarda sensibilă” – uneori voit, alte ori se potrivea în „context” – am tras concluzia că, în oricare situaţie, la ei aş fi mereu binevenită.

Prieteni virtuali, care promit mult şi fac puţin, veţi spune!

Eu, însă, sunt convinsă că nu este aşa. Şi, culmea, majoritatea sunt oameni care se zbat să-şi asigure o pâine pentru a doua zi, oameni care trăiesc fiecare moment aşa cum vine el, fără să-şi pună măcar o dată întrebarea „Ce mă fac dacă-mi bate mâine ăla la uşă„?

Am recomandat, în câteva rânduri, prieteni de-o viaţă pentru a fi călăuză unor persoane „de afară”, deci nu să-şi pună patul la „bătaie”, şi nu am avut noroc de un „Da, putem onora rugămintea„! Dimpotrivă, am avut succes cu prieteni virtuali – cei pe care nu contezi, cică – şi, uite, din ce mai răsfoiesc prin net, constat că nu sunt singura.

Deci, ce mă leagă de ei?

Ospitalitatea şi disponibilitatea lor în orice moment le-aş fi cerut-o, fie pentru mine, fie pentru prietenii sau rudele mele. Creştini care-ţi deschid uşa la orice oră din zi sau noapte, fără să se/te chestioneze, fără să ceară, fără să-şi consulte agenda. Oameni cu suflet, dezinteresaţi, care-şi împart ceaiul şi mămăliga cu tine , tu, ăla care ai şi care îţi poţi permite, fără dar şi poate, să dormi la hotel şi să mănânci la restaurant, indiferent unde te-ai hotărî să mergi în vizită în ţară.

  • Danielo, de s-o întâmpla vreodată, găseşti la mine uşa deschisă oricând!

Asta mă leagă de ei… şi sunt destui cei de-al căror suflet s-a legat al meu, pentru totdeauna.

Vă iubesc, creştinilor!

 

Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt... de blogger!";
Colaborator la "Chic-Elite".
Social:

Ultimele postari ale lui Daniela (vezi toate)

S-ar putea să-ţi placă şi:

Spicuiește, rogu-te!

Adresa blogului

SPICUIRI (ŞI ATÂT...)

http://spicuiri.ro

Fondator: Daniela Havarneanu

Condiţii de utilizare

©Spicuiri  2014-2017
Toate drepturile rezervate.

Important!
Reproducerea textelor de pe acest blog se poate face doar în limita a 400 de caractere și cu link spre sursă.

%d blogeri au apreciat: