UA-77766388-2

Deci, azi n-am chef…

Nu-mi vine sa fac nimic.
Ma trezesc dimineata plina de initiativa. Îmi propun sa fac de toate, da-mi trece repede.
Chestii marunte, pe care poate nimeni nu le-ar lua în seama, mie-mi strica ziua. Sau poate îmi tot gasesc scuze. Nu stiu ce m-as fi facut daca as fi fost nevoita sa merg din nou la serviciu zi de zi, sa vin acasa si sa trebuiasca sa hranesc trei-patru guri, sa alerg disperata la cumparaturi pâna-n ora de închidere (ca altfel n-au sandwich-uri la scoala copiii), sa bag si vreo doua-trei ture la spalat si sa las totul în regula pentru a doua zi.  Si mâine s-o iau de-a capu’…
Cu toate astea, îmi aduc aminte de perioadele mele de „glorie”. Sigur ca am facut si eu asa, ani de zile. Desi rutina este cauza multor probleme în viata de zi cu zi, ma comportam ca un robotel fara sa ma gândesc la alte variante. Eram „setata” sa fac aceleasi lucruri în fiecare zi, si le faceam. Nu era loc de „N-am chef !”. 
Indiferent cum vedeam pâna acum lucrurile, încep sa înteleg ca acea rutina din viata mea avea rolul ei. Ma tinea activa în fiecare zi, îmi distragea atentia de la toate lucrurile marunte care acum ma deranjeaza sau îmi strica complet ziua, ma facea sa ma simt prezenta si utila în viata celor din jurul meu. Si cred ca asta era, de fapt, rasplata cea mai mare. 
Lucram ore-n sir la serviciu, duceam si luam copilul de la gradinita, de la scoala, când s-a facut mai mare faceam lectiile cu el, îi pregateam masa (eh, asa cum ma pricepeam), îl spalam, îl culcam si continuam cu ale mele. Nu-mi aduc aminte sa ma fi simtit vreodata obosita, plictisita de acea rutina, depasita de vreo situatie. Nu parea sa existe obstacol în calea mea, iar daca, eventual, aparea vreunul, se rezolva aproape de la sine. 
De ce oare ? Sa fi fost tineretea ? Sa fi fost atitudinea mea pozitiva ? Sa fi fost elanul juvenil cel care-mi dadea forta sa rezist ? Ce-i lipseste vietii mele de acum ? 
Pai… la o adica, multe s-au schimbat de atunci. A trecut aproape un sfert de veac.
Copilul a crescut…  în plus, nu este lânga mine de ani de zile. Serviciile bune pe care le-am avut s-au dus si ele… Traiesc într-o tara în care, din pacate, nu m-am acomodat… Familia o vad o data la unu-doi ani… Îmi lipsesc prietenii, colegii… Îmi lipseste o viata sociala normala. Tot ceea ce îmi dadea forta sa-mi traiesc acea rutina sau banala viata care ma facea fericita, a disparut usor-usor, asa, ca prin ceata…
Poate alte femei m-ar invidia. Stau acasa, nu as putea nici sa ma plâng ca-mi lipsesc chestiile de stricta necesitate, sau chiar si peste, am timp si as putea sa fac mult mai mult decât în acea perioada aglomerata din viata mea de dinainte.
Cu toate astea, ma trezesc dimineata… si ma simt atât de singura! Atât de neutila, atât de neîmplinita… depasita de situatie si vad numai obstacole în calea mea !
Nu ma invidiati, dragele mele!
Traiti-va viata, asa banala, rutinata si oricum v-ar parea ea acum, pentru ca va veni o vreme când rolul vostru se termina încetisor si veti privi nostalgic, în urma, la acele momente simple din viata de zi cu zi, dar care va faceau atât de fericita.
Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt... de bucătăriţă";
Colaborator la "Chic-Elite".
Social:

Ultimele postari ale lui Daniela (vezi toate)

S-ar putea să-ţi placă şi:

Spicuiește, rogu-te!

Adresa blogului

SPICUIRI (ŞI ATÂT...)

http://spicuiri.ro

Fondator: Daniela Havarneanu

Condiţii de utilizare

©Spicuiri  2014-2017
Toate drepturile rezervate.

Important!
Reproducerea textelor de pe acest blog se poate face doar în limita a 400 de caractere și cu link spre sursă.

%d blogeri au apreciat: