UA-77766388-2

Coltul de Rai, la coltul strazii

Dreams
Sursa foto: www.avbs.ro

Mai lunga-mi pare calea
Acum la-ntors acasa
As vrea sa zbor…

Dar portofelul nu ma lasa !

Apoi râdea de una singura. O amuza teribil rima pe care o nascocise. 
Se-ntorcea acasa dupa zece ani de strainataturi. Câtiva ani prin Italia, câtiva prin Spania si ultimii doi în Anglia, o transformasera pe Anca într-o stafie. Într-o umbra de femeie. La doar 45 de ani, se simtea atât de obosita si de sfârsita, ca întoarcerea acasa i se parea decizia cea mai buna pe care o luase în ultimii zece ani.
Îsi numara pasii pe strazile pietruite ale Londrei. Încerca sa cuprinda în ultimele momente ale „sederii” tot ceea ce-ar fi putut sa-i îndulceasca putin gustul amar pe care i-l lasase Occidentul. Strânse cu greu câteva mii de euro. În primii ani, pe masura ce reusea sa puna deoparte cinci sute pline, mergea la o banca oarecare si-i schimba în bancnota de 500 €. Se simtea „bogata” de doua ori pe an. Nu-si permitea luxul unei mese la restaurant sau a unei beri la terasa. Îsi satisfacea micile pofte cumparându-si seara câte o cutie de bere blonda (asa ca ea) pe care o consuma singura, „acasa”, dupa o zi epuizanta de munca. Anca lucrase în aproape toate categoriile de munci necalificate, de la spalator de vase, geamuri sau wc-uri, pâna la culegator de capsuni sau femeie-n casa. Nu se plânse nimanui vreodata. Nici macar atunci când era neîndreptatita, nici macar când fuse neplatita. La telefon era mereu vesela, optimista, lasându-i pe cei de-acasa sa creada ca totu-i roz si ca acei colaci din coada câinilor chiar exista cu adevarat.

În doar jumatate de ora spunea adio problemelor. Se întorcea la fiul ei, deja adult, la mama ei batrâna si bolnava si la cele doua prietene pe care înca le mai avea în tara. Spunea adio suferintei de toate felurile, pentru ca reusise în toti acesti ani sa se convinga ca nicaieri nu-i ma bine ca acasa. Dar starile Ancai treceau usor de la euforie, la îngrijorare. Se simtea capabila s-o ia de-a capul, gândindu-se ca cei zece mii de euro sunt bani seriosi în România. Îsi schita în minte sute de variante, se aventura, visa si apoi se dezumfla ca un colac cu supapa defecta. Cum s-o ia de-a capul la aproape 50 de ani ? Unde o sa locuiasca ? Cum o sa mai poata ajuta pe cei de-acasa când acum, la întoarcere, în mod paradoxal, era ea cea care avea nevoie de ajutorul tuturor ?
Din gând în gând, din stare în stare, se trezi în fata autogarii. Uitase si de suveniruri, si de cele câteva fotografii pe care îsi propusese sa le faca. Luase bilet la autocar. Era mai ieftin si putea sa duca acasa 60 de kilograme în pretul biletului. Nu vru sa intre în cei zece mii nici în ruptul capului, asa ca renuntase la ideea de a mai zbura.
În autocar ocupa un loc la fereastra. Drumul lung si obositor avea sa-i para mai usor cu nasul lipit de geamul autocarului. Gândurile si emotiile i s-ar fi amestecat cu peisajele, iar ticaitul ceasului s-ar fi reglat automat cu bornele kilometrice ale autostrazilor. Cum o sa reactioneze mama ? Nu stie ca ma-ntorc acasa. Dar prietenele ? Oare m-asteapta Mihaita la Filaret ? Gata, nu ma mai gândesc… ce-o fi, o fi, îsi spuse, si închise ochii sperând ca doua ore de somn o vor linisti. Cel putin pe moment.
Era într-o Luni de Noiembrie. Se afla acasa de câteva zile si deja se simtea confuza, aproape pierduta. Nu schimbase nici macar 50 de euro din banii agonisiti. „Odata intrati pe rol, se duc toti si nu rezolvam nimic”, îi spuse fiului ei, Mihaita.
Mihaita nu mai era de mult un… Mihaita. Era un tânar responsabil, ambitios, cu facultate si ceva experienta dar, din nefericire, în cautarea unui loc de munca. Lucrase câtiva ani buni la ING, ca mediator de asigurari. Se descurcase bine la început, reusise sa vânda mai mult decât oricare alt coleg, dar criza din 2009 îl aruncase din top si-l proptise în mizerie, asa încât fuse nevoit sa se retraga. Comisioanele din vânzari nu-i ajungeau nici sa-si plateasca întretinerea, daramite sa avanseze sau sa-si deschida propriul lui birou de intermedieri, asa cum visa cândva.
– Mama, putem sta de vorba ? Te vad încurcata, trista si fara speranta. Eu as avea o idee. Ce zici, încercam sa iesim din „ceata” asta ?
– Mihai, mama, nu-mi propune variante în care sa riscam si putinul pe care-l avem. Stii cât de mult am tras pentru banii aia.
– De undeva trebuie sa începem. Din nimic iese nimic daca nu ai curajul sa încerci. „Riscul cel mai mare este sa nu-ti asumi niciun risc. Într-o lume în continua schimbare, singura strategie care garanteaza nereusita este cea în care nu risti deloc” *.
Anca ceda pentru prima oara în viata ei. Îl asculta cu toata atentia si capacitatea ei de concentrare pe Mihaita, si, desi nu întelegea prea multe din ce-i explica, simtea ca de data asta o sa iasa bine. Companie de brokeraj, know-how, franciza, redevente, refinantare, credit ipotecar , erau termeni din domeniul financiar bancar care-i perforau timpanul si-i sfarâmau, pe rând, si cele trei oscioare, iar aplicatia AVBS Credit  pentru smartphone** i se parea un fel de Trompa a lui Eustachio prin care s-ar fi scurs nepretuitele ei date private de pe mobil, inclusiv contactele si ultimele fotografii din Watford. Discutara pret de câteva ore, dupa care conchise mândra:
– Asadar, Coltul de Rai e chiar aici, lânga noi… la coltul strazii !
– Exact. Încercam ? o întreba Mihai.
Dupa doua zile de framântari, Anca decise sa-l însoteasca pe Mihai pâna la sediul AVBS Credit. Voia s-auda cu propriile-i urechi ca, ceea ce-i turuise fiul ei, îi spune pe-ndelete si-i confirma francizorul. Anca locuia provizoriu în casa mamei, doar la un colt de cotitura de sediul firmei, asa ca nu investise nici macar în biletul de tramvai. Deocamdata.
Îsi aprinse o tigara în timp ce-l astepta cu nerabdare pe viitorul francizat, adica pe Mihai, în persoana. Francizat, daca dosarul i-ar fi fost aprobat, desigur.
– Haide, grabeste-te ! Prima conditie a unui om de afaceri de succes este punctualitatea, îi striga lui Mihai de la 30 de metri.
Consultanta gratuita nu dura mai mult de o jumatate de ora. Aflasera de la domnul Amza ceea ar avea nevoie pentru obtinerea unei francize AVBS Credit, care ar fi pasii de urmat, cum ar fi folositi în modul cel mai util cei zece mii de euro pe care Anca voia cu toata încrederea, de-acum, sa-i puna „la bataie”. Nu era floare la ureche, dar nici imposibil nu era. Experienta lui Mihai la ING era de bun augur, faptul ca aveau deja un mic apartament pe care sa-l transforme în sediu era un avantaj care o scutea de achizionarea imediata a unui local, iar banii îi puteau folosi pentru a-si asigura cheltuielile necesare demararii cu succes a activitatii, plata salariilor celor câtiva angajati pe care si-i puteau permite, luând în calcul si un termen de aproximativ sase luni în care s-ar fi putut automentine. Le ramâneau câtiva banuti deoparte si pentru asa-zisul buget de risc. Si chiar si pentru o… tocanita.  Asta, pentru ca franciza AVBS Credit era GRATIS.
Încântata nevoie mare, Anca închise usa în urma ei cu aere de sef deja. Dar nu, nu ea avea sa fie seful. Ci Mihaita al ei. Ea investea în franciza nu zece mii de euro, ci zece ani de munca asidua, zece ani departe de casa, de al ei fiu, de-a ei mama, de-ale ei meleaguri, de sarmale, de mititei si de bârfe în fata blocului. Îi investea însa cu toata dragostea si certitudinea ca soarele surâdea, într-un Noiembrie înnourat, si pe strada ei. Pe Bălcesti, la un colt de cotitura de AVBS Credit.
– Unde-ai sa vinzi credite, Mihai ? Cine-o sa cumpere ? Cum o sa faci ?
– O sa vând si de-ar fi sa-mi iau un Papamobil si sa ma-nvârt cu el pe strazi ! La început aici, la noi… în Bucuresti. O sa vând prima casa. Si-a apoi a doua prima casa. Si-a treia prima casa. Si-apoi am sa-ti cumpar tie o casa. Dar nu orisicare casa. Tie am sa-ti cumpar o ACASA.
Nota autorului: Mihai s-a descurcat de minune în noua postura. Si-a vazut visul cu ochii. Este sef. Parca prea sef. De la trei angajati si un sediu, a ajuns, în doar câtiva ani, la 30 de angajati distribuiti la alte patru noi sedii: la Suceava, la Botosani, la Iasi si la Chisinau. I-a luat-o înainte sefului al mare cu deschiderea în Republica Moldova planificata pentru 2015. Sshhh, sa nu spuneti cuiva !  Se pare ca i-a mers bine de tot cu Papamobilul AVBS.
Papamobilul AVBS - www.pe-cuvant.ro
Papamobilul AVBS – Sursa foto: www.pe-cuvant.ro
Ancai i-a cumparat, asa cum i-a promis, o casuta mica la Calugareni – pe-acol’ pe unde se batea celalalt Mihai (Viteazul ala) cu turcaletii -, unde se simte minunat. Mai ceva ca acasa.  Bunicii i-a oferit garsoniera lui – ultimul racnet mobilata – în schimbul celei de pe Bălcesti, cu toate ca, si ea – bunica -, tot prin Delta Neajlovului, la Anca, îsi face veacul. Prietenilor, câte o bere Heineken – si nu-s putini – si autorului …  Ups !
Ah, da ! Si autorului, povestea lui de succes cu care s-a înscris la proba nr. 2 a concursului Spring SuperBlog 2015, proba sponsorizata de AVBS Credit.
_______________
  * – M.Zuckerberg
** – Aplicatie gratuita, disponibila numai pentru smartphone Android si iOS. Dupa instalare se activeaza prin introducerea codului unic 1234. Cu aceasta aplicatie poti calcula si solicita creditul dorit.

Social:

Daniela

Fondator, Administrator și Autor la "Spicuiri";
Autor la "Pe cuvânt!";
Colaborator la "Chic-Elite".
Social:

Ultimele postari ale lui Daniela (vezi toate)

S-ar putea să-ţi placă şi:

6 Comentarii
  1. Ingenioasa fotografia, felicitari, te-ai descurcat foarte bine si nu te-ai cramponat de detaliile tehnice, exact cum am si mentionat! 🙂

  2. Da, e draguta. Am lucrat mai mult la fotografie decât la text. Multumesc de apreciere, Alina.

  3. Imi place ce ti-a iesit, frumos! 🙂 Dar spune-mi, te rog, in ce program editezi fotografiile? Caci mereu te-am admirat pentru talentul de a le modifica! 🙂

    P.S. Mult succes!

  4. Mi se pare fantastic modul de redare a bunii celor plecati afara, a sacrificiului pe care il constituie venirea in tara si a greutatii de a te pune pe picioare acasa. Parintii mei sunt plecati amandoi si se vad si ei, cum ma vad si pe mine, destul de rar. Mi-a placut si am lacrimat! Felicitari si sper sa fie primit exact asa cum merita! 🙂

  5. Multumesc, Ianolia. Da, si eu sunt afara, copilul meu în tara… Povestea nu-i chiar departe de realitatea noastra.

  6. Folosesc PowerPoint, Bianca. Cu el transform si fotografiile, si videourile. Spun expertii ca Photoshop este mult mai bun, dar eu nu stiu sa lucrez cu el.
    Cât despre articol, m-am straduit sa maschez un pic reclama într-o povestioara credibila.
    Multumesc pentru apreciere si urari.

Spicuiește, rogu-te!

Adresa blogului

SPICUIRI (ŞI ATÂT...)

http://spicuiri.ro

Fondator: Daniela Havarneanu

Condiţii de utilizare

©Spicuiri  2014-2017
Toate drepturile rezervate.

Important!
Reproducerea textelor de pe acest blog se poate face doar în limita a 400 de caractere și cu link spre sursă.

%d blogeri au apreciat: